Mărturii despre Sfinții noștri – Valeriu Gafencu

Fiul lui Vasile Gafencu, (un bun gospodar din Sângerei-Bălţi, fost deputat în Sfatul Basarabiei), născut în 1920, Valeriu, moşteneşte de la părinţii săi o înclinaţie firească de luptă pentru adevăr şi dragoste de neam. Educaţia profund creştină pe care i-o imprimă mama sa avea să sădească în acest vlăstar virtuţi strălucitoare, în care iubirea revărsată într-o capacitate de jertfă întâlnită rar, doar la marile spirite, avea să copleşească până la umilire chiar şi pe cei mai înverşunaţi adversari. În momentul răpirii Basarabiei (în urma pactului Molotov-Ribbentrop) bătrânul tată îşi ia soţia şi cele trei fete: Valentina, Eleonora şi Luiza, şi le trece Prutul, instalându-le la Iaşi. Valeriu era student la Iaşi, în anul I, la Facultatea de drept şi filosofie. Valentina era elevă în ultimul an la Liceul industrial de fete, iar Maria şi Luiza eleve la Bălţi. La puţin timp după ocuparea Basarabiei de către sovietici, bătrânul este arestat şi împreună cu un lot de români basarabeni deportat dincolo de cercul polar. După un an de zile, în condiţii groaznice de viaţă, moare cu gândul la Dumnezeu, Căruia i-a încredinţat pe cei dragi ai lui. Cineva scăpat ca din minune de acolo i-a relatat lui Valeriu aceste lucruri. În 1941 Valeriu este arestat la Iaşi împreună cu un grup de studenţi şi elevi FDC-işti, dar în anchetă face în aşa fel încât toţi ceilalţi scapă, fiind singur condamnat la 25 ani MS şi trimis la Aiud. După dezrobirea Basarabiei (Iunie 1941), mama şi surorile lui Valeriu se întorc la gospodăria din Sângerei. Dar în 1944, când sovieticii, cu ajutor american, întorc soarta războiului, iarăşi mama şi surorile lui Valeriu se refugiază la Iaşi sub purtarea de grijă a celei mai mari dintre surori, Valentina, întreaga familie trăind cu greu, spălând rufele celor avuţi din târgul Iaşilor, sub permanenta ameninţare de a fi arestate şi deportate.

Între tinerii FDC-işti din Aiud este introdus agentul sovietic din Basarabia, originar chiar din Bălţi, Tarnovschi, pe care Valeriu îl cunoştea şi pe care îl deconspiră. Agentul, bine instruit, reuşeşte să câştige de partea lui majoritatea celor închişi şi să arunce asupra lui Valeriu îndoieli în ceea ce priveşte sinceritatea, acuzându-l că doreşte să fie Şeful FDC din Aiud. După trei ani de detenţie înduraţi sub regimul antonescian (în 1944), primul deţinut politic care a fost scos din Aiud de o comisie sovietică, venită special aici, a fost Tarnovschi. În refugiul pe care aveam să-l facem de la Aiud la Alba Iulia, între liniile de bătaie, pe unul din tancurile sovietice care înaintau pe şoseaua spre Turda, era Tarnovski: încins cu un stindard roşu, saluta cu pumnul strâns şi îşi urla victoria. Valeriu nu mai avea nevoie să-şi apere poziţia. Între anii 1941-1944 Valeriu Gafencu, împreună cu alte mari suflete: dr. avocat Trifan Traian, avocat Marian Traian, Anghel Papacioc, viitorul părinte Arsenie, preot Vasile Serghie, Schiau Ion, Pascu Constantin, Mircea Nicolau şi alţii au trasat o linie de conduită creştină şi românească pentru toţi deţinuţii politici, valabilă nu numai pentru perioada de dictatură antonesciană, dar şi pentru întreaga viaţă a celor închişi ca model de atitudine, indiferent de forma de asuprire şi emblema stăpânirii, ce constă în: neacceptarea vreunei forme de conciliere şi supunerea şi acceptarea oricăror suplicii, consecinţă a mărturisirii Adevărului Dumnezeiesc în viaţa personală şi comunitară a neamului. Această atitudine a făcut ca balanţa biruinţei să încline în planul nevăzut totdeauna în favoarea noastră, deşi aparent vrăjmaşul văzut se credea învingător. Dar el nu ştia însă că prin fiecare din cei ce acceptau jertfa supremă, neamul urca o nouă treaptă de lumină în Împărăţia lui Dumnezeu. Din 1944 până în 1948, când Dumnezeu a vrut să ne despartă, am fost miluit de Cel Atotputernic să stau împreună cu el doi ani în aceeaşi celulă, iar în colonia de muncă de la Galda de Jos, judeţul Alba, am fost tot timpul apropiaţi în comunitatea împrejurul căreia gravitau toţi cei scoşi la muncă.

Dumnezeu revărsase asupra lui harul frumuseţii: – Fizic, părea un arhanghel, purtând când spada de foc a cuvântului Dumnezeiesc, când crinul curăţiei plin de parfum tainic. – Moral, nu i se putea reproşa ceva, smerenia îmbinându-se cu tenacitatea hotărârilor. – Spiritual, era transfigurat tot timpul, într-o stare extatică aproape permanentă; nu puteai să-ţi dai seama dacă ceea ce spune vede în duh sau dacă Duhul vorbeşte prin el. Viaţa lui era zbor spre înălţimi, pe care cu greu îl puteai urmări. Când eram împreună cu părintele Serghie Vasile, sub a cărui îndrumare ne însuşeam rugăciunea isihastă, Valeriu iradia, la nivelul percepţiilor senzoriale, o căldură interioară de o intensitate greu de înţeles şi de exprimat, cuvântul rămânând dator în actul cuprinderii. Era asupra lui un dar Dumnezeiesc care-l situa dincolo de posibilităţile mele de înţelegere. Eram tânăr, novice în actele de efort spiritual programate conştient, şi de multe ori pe punctul de a mă sminti. Părintele Vasile Serghie mă iubea mult şi mă simţea ca un barometru, mă punea pe linia de plutire duhovnicească şi făcea, cu un tact pedagogic excepţional, punte de legătură între cele două stadii de viaţă duhovnicească, a mea şi a lui Valeriu, ştiind să coboare ştacheta la nivelul posibilităţilor mele de trăire interioară şi exterioară. În ruga comună mă simţeam ca un pui căzut din cuib, tremurând din aripile abia pudrate cu puful credinţei, iar pe Valeriu îl simţeam ca pe un vultur care pluteşte în înalt, trăgându-mă şi pe mine după el.

Cu lemne în pădure

Vă invit să citiţi un mic fragment din incredibila carte “Imn pentru crucea purtată”, de Virgil Maxim. Un text din care eu extrag unul dintre principiile teoretice fundamentale de funcţionare a unei oricare forme de organizare socială şi relaţia acesteia cu lumea exterioară. 

În luna Decembrie 1947 a fost ger grozav şi multă zăpadă. Lemnele pentru încălzit erau pe sfârşite. Până să aducem o cantitate mai mare, noi, cei mai tineri, am hotărât să mergem la pădure. Nicu Mazăre confecţionase o sanie de lemn de salcâm cu care transportam diferite lucruri. Participam mai mult pentru plăcerea drumului şi a pădurii împodobite de promoroacă scânteietoare. Am făcut două sau trei călătorii cu săniuţa, capabilă să suporte un metru cub de lemne de fag; o târam la deal şi ne purta la vale. Cu Valeriu Gafencu, Ion Ianolide, Marin Naidim, Nicu Mazăre, Delu Bălan, Iordache Ion făceam aceste escapade.

Punctul de exploatare cel mai accesibil era pe pâraiele Cuţului şi Mărului, afluenţii Gălzii, dincolo de Chei, la 15-20 kilometri de colonie. Plecam după miezul nopţii şi reveneam când se înnopta. Ne aflam la 700 de metri altitudine şi ne odihneam la o gustare. Apoi am tăiat un carpen bătrân; exemplarele frumoase sunt oprite de la tăiere de seminceri. Tăindu-l şi fasonându-l, l-am încărcat; spre amiază eram gata de plecare. Cu două lanţuri bune făcusem presucea în faţă şi în spate, asigurând stabilitatea lemnelor. Nicu Mazăre, cel mai destoinic dintre noi, şedea în faţă cu o patină în picior, jucând rolul cârmaciului. Iordache Ion, Delu Bălan şi eu, pe laterale şi în spate, eram frânari, ţinând întins frânghiile cu care legasem sania.

Fiind pe pantă de gheaţă sania prindea viteze mari şi, pentru a nu-l strivi pe Nicu, smuceam sania blocând-o de-a curmezişul pârâului sau proptind-o în câte o cotitură. Ieşisem de pe pârâu în drumul pădurii şi treceam prin Poiana Gălzii unde cele trei-patru case ale pădurarilor sunt singurele locuinţe. În dreapta se înălţa o detunată golaşă şi pitică, Bulzul Gălzii. Din cauza buşiturilor unul din lăstarii de fag cu care făcusem presuceaua lanţului s-a rupt. Numai pe celălalt mal al Gălzii se mai vedeau câteva pâlcuri de fagi. Dar câteva ochiuri de apă se zăreau ici şi colo. Din gardul făcut din pari înfipţi în pământ şi împletiţi cu curpeni, al ogrăzii casei pădurarilor, am smuls un par potrivit. Soţia pădurarului tocmai ieşea din casă şi a strigat la mine.

- Măi omule, de ce strici gardul? Nu sunt lemne destule în pădure?

Grăbit să nu ne prindă noaptea pe drum, în loc să explic femeii ce m-a împins la acest fapt şi să-mi cer iertare, i-am răspuns cam cu năduf.

- Nu vezi dumneata că mi s-a rupt lemnul de la presucea? Unde vrei să mă mai duc acum?

Femeia şi-a văzut de treabă spre grajdul vitelor, iar noi, după ce am fixat lemnele, am pornit grăbiţi târând sania după noi. Pe drum simţeam o nelinişte în cuget pentru ceea ce făcusem. Nu atât pentru că luasem lemnul, cât pentru felul în care-i vorbisem femeii. De ce mă mâniasem? De ce nu i-am vorbit frumos cerându-mi iertare pentru îndrăzneală. Eu eram vinovatul, tot eu cel obraznic. Tulburarea aceasta m-a oprit să mă împărtăşesc la Crăciun.

Înainte de Anul Nou 1948, aducându-se lemne cu carele în colonie, am luat patru lemne din stiva noastră şi într-o noapte, fără să ştie nimeni, am plecat cu ele pe sanie, să înapoiez femeii împătrit, ca Zaheu.

În zori, când intram în Galda de Sus, mi-a tăiat calea, ieşind de pe o uliţă, un gospodar care, cu sania plină de saci, trasă de doi bouleni, se ducea la moară. Mai toţi oamenii din regiune ne cunoşteau pe cei de la castel. Privind mirat la mine şi la lemne zise:

- No, domnişorule, d-apoi ai plecat cu lemne la pădure?

- Chiar aşa, bade, i-am răspuns şi eu zâmbind.

- Leagă săniuţa de a mea şi sui lângă mine să mai vorovim până ţi-o fi voia.

La un moment dat zise:

- No, c-am trecut de baci Toader, cioplitorul de spiţe şi obezi.

- Nu la dânsul merg, ci în Poiana Gălzii!

- D-apoi, nu mă bolânzi de cap, chiar la pădure te duci cu lemne?

- Da, bade! Uite, am furat un lemn din gardul pădurarului şi în loc să-mi cer iertare, am fost obraznic şi-am înfruntat-o pe soţia lui. Şi i-am povestit toată isprava mea.

- Domnişorule… D-apăi, cade pădurea pe el şi dumneata îi duci în loc de unul patru?

Atunci i-am povestit întâmplarea cu Zaheu vameşul: „Doamne, de am nedreptăţit pe cineva cu ceva, întorc împătrit”. Omul s-a uitat lung la mine. Trebuind să intre pe uliţa morii, am coborât, am dezlegat săniuţa şi mi-am luat rămas bun de la el, mulţumindu-i pentru uşurarea poverii. Mi-a întins mâna, apoi şi-a făcut cruce: „Doamne, trăii să o văd şi pă aiasta!”

Când am ajuns la căsuţa pădurarului, un căţel legat în lanţ dădu de ştire că cineva era la poartă. Gospodina tocmai ieşea cu şiştarul să mulgă văcuţa. S-a apropiat, curioasă de vizita matinală. Am salutat şi i-am explicat de ce am venit, rugând-o să mă ierte şi, ca semn al iertării, să-mi dea voie să-i sărut mâna şi să primească lemnele împătrit. Femeia era aşa de surprinsă şi de încurcată că a început să plângă:

- No, da’ vezi, că aproape nu-mi aduc aminte, domnişorule. Că eu…, ca o ticăloasă, nu puteam să tac? Că doară am văzut că de nevoie ai luat lemnul. Cade pădurea pe noi. De lemne avem noi lipsă? Da’ amu intră în casă să te încălzeşti o ţâră, până mulg vaca, şi-i bea o căniţă de lapte cald.

La fereastră două chipuri de îngeri dulci priveau cu ochi de lumină scânteietori zăpada albă şi lucioasă. Am intrat şi m-am desfătat de jocul şi ghiduşiile micuţilor, o fetiţă şi un băieţel de trei-patru anişori. Pădurarul sosi din schimbul lui de noapte. Îl vedeam pe fereastră, un bărbat înalt, frumos, cu mişcări legănate, cu privire ageră. Privi mirat la săniuţa încă nedescărcată; clătinând din cap a intrat în casă. M-am ridicat şi l-am salutat, explicându-i şi lui pricina venirii mele. Mi-a zâmbit:

- Mi-a spus un frate al tatei, că tată-meu e mort pe front, că veneau înainte de război unii care cântau în satele noastre şi se duceau la Biserică şi vorbeau cu oamenii ca popii şi spuneau că o să vină comuniştii peste noi dacă ne pierdem credinţa. No, mă tem că eşti dintre ăia, am auzit că amu mulţi îs robi şi muncesc pe moşia lui Albini. Dreptu-i?

- Da, bade, chiar aşa.

- No, atunci alege din două una: ori te bat cu alea patru rude ce le-ai adus, ori vă trimit patru care cu lemne la castel. Care ţi-a plăcea din două?

Am râs amândoi şi ne-am îmbrăţişat. Femeia a adus laptele şi cu toţii am servit o gustare, apoi, luându-mi rămas bun, m-am întors liniştit în colonie.

Un exemplu de românism autentic

Sfîntă ni-i casa cu focul ei veșnic din vatră,

Sfîntă ni-i casa cu pragul ei tare de piatră,

Sfîntă ni-i casa din leagăn de dor ce coboară,

Sfînta ni-i casa ce crește fecior și fecioare.

(VIDEO) Părintele Justin Pârvu – Despre cum s-a distrus naţionalismul în România

Reflecţii asupra ROSTULUI nostru

sursa: Duminica Poporului

ROSTUL este cauza care declanşează direcţia în care se îndreaptă poporul şi de care depinde destinul nu doar a unei generaţii ci a tuturor generaţiilor care vor gândi în acelaşi sistem ca şi înaintaşii săi.

Dar la rândul său, ROSTUL este şi o consecinţă a sistemului de gândire şi indică dimensiunea la care gândeşte poporul. De exemplu, dacă menirea unui neam este bunăstarea, atunci toate energiile creatoare, toată forţa mintală, fizică şi spirituală va fi îndreptată spre asigurarea bunăstării oamenilor iar celelalte aspecte ale unei societăţi – moralitatea, demografia, ecologia vor fi trecute pe un plan inferior.

În cazul în care bunăstarea este pe prim-plan atunci însăşi existenţa neamului ca entitate independentă nu mai are rost deoarece pentru asigurarea acesteia, poporul se poate organiza în uniuni cu alte popoare care îi vor asigura bunăstarea (de exemplu UE).

Dacă rostul unui neam este securitatea atunci iarăşi, toate forţele vor fi direcţionate spre asigurarea securităţii statului şi se va îndeplini aceasta cu orice preţ, chiar şi la lipsirea oamenilor de drepturile sale fundamentale (de exemplu URSS); atunci când o entitate etnică nu va putea să îşi asigure de sinestătător securitatea, ea va adera la organizaţii internaţionale (NATO, ONU etc.). Ceea ce se vrea a spune este că pentru rostul său, în care neamul îşi vede sensul existenţei, acesta va face orice posibilul ca să îl îndeplinească, de altfel acest organism complicat – entiatea etnică – va deveni debusolată şi vulnerabilă în faţa rosturilor din exteriorul său.

Albinele cu două picioare îşi vor asigura toate mecanismele necesare care vor acţiona ca nişte anticorpi spre apărarea stupului de orice intrus din exterior.

Dar în sine, ce este ROSTUL, de unde vine şi cu ce se mănâncă? ROSTUL, cum spuneam,depinde de dimensiunea la care gândeşte poporul şi se află în Sistemul primordial al oricărui agregat uman, sistemul ultimelor sensuri – SISTEMUL SPIRITUAL.

În realitate, ROSTUL există de sine stătător şi nu depinde de felul în care omul percepe viaţa în general ci conştientizarea sa de către om depinde de felul în care acesta se raportează la lumea văzută şi nevăzută. De aceasta depinde dacă omul va putea înţelege menirea sa metafizică sau se va limita la dimensiunea fizicului din care îşi va face un SCOP. Dacă cineva crede că ROSTUL depinde de fiecare popor în parte atunci greşeşte,SENSUL EXISTENŢEI este definit de Civilizaţia din care face parte poporul.

Fiecare popor are particularităţile sale în sistemului spiritual. Acestea se manifestă în sistemele inferioare (în sistemul cultural, social, politic, economic etc.) şi sunt dictate de procesele de etno-geneză, de expierenţa istorică a poporului, de memoria istorică etc. Totuşi ROSTUL este de o dimensiune metafizică şi de o complexitate prea mare încât să încapă doar într-o matrice etno-culturală, Civilizaţia fiind matricea spirituală. O dată ce ROSTUL este definit de Civilizaţie, aceasta înseamnă că Civilizaţiile sunt atîtea cîte feluri de a percepe existenţa sunt, cîte feluri de a înţelege viaţa există, atîtea în câte feluri este definită noţiunea de „om” etc. Toate acestea indică la faptul că o entiate etnică este formată în primul rând de sistemul spiritual (care este fundamentul) şi substituirea acestuia cu un sistem spiritual străin schimbă felul în care va percepe poporul existenţa şi MENIREA sa. De exemplu: dacă vom substitui românilor dimensiunea spirituală creştină cu dimensiunea spirituală hindusă, atunci românii pur şi simplu vor înceta a mai fi români căci vor pierde esenţa românismului – ortodoxia, axul valoric care stă la fundamentul etno-genezei poporului român. În cel mai bun caz poporul va rămâne cu numele de „român” şi pe o perioadă limitată cu o cultură „naţională” care va fi alterată până la dispariţia sa.

La moment nu putem vorbi despre o formulare a vre-unui SENS pentru poporul român. Aceasta, cum spuneam, nu pentru că nu avem vre-un ROST ci pentru că neamul românesc a uitat să gândească la nivelul acestui ROST. Românii dintre Prut şi Nistru nu au formulat ROSTUL său nici în declaraţia de independenţă, nici în constiuţie şi nici măcar în Codul Penal . Chiar şi statului, care este un instrument al neamului, nu i s-a formulat menirea pentru care a fost creat. Astfel forţele de care dispune poporul român sunt împrăştiate în direcţii care cel puţin sunt neutre, adică nu produc NIMIC.

Deci, pentru a vorbi despre ROSTUL poporului român, trebuie să ne întoarcem în trecutul cel mai apropiat în care poporul român ştia sensul existenţei sale. Vom descoperi, pentru unii chiar va fi un şoc, că scara la care trebuie să cercetăm este de aproximativ 1300 de ani. Dacă mai exact, atunci din anii 500 (când se definitivează caracterele de bază ale poporului român) până în anii 1700. De unde vom şti că atunci românii ştiau rostul iar acum ei nu şi-l cunosc? Foarte simplu, vom judeca la nivel de procese care aveau loc şi care au loc în interiorul poporului românesc raportând aceasta la Civilizaţia din care face parte şi la SISTEMUL SPIRITUAL românesc.

Ganduri (aproape) politice

E din ce in ce mai complicat. Simt cum ni se ia pamantul de sub picioare si nu putem face nimic, unii nici macar nu-si dau seama de seriozitatea evenimentelor. Imaginea oamenilor despre  politic si politica o ia razna, fenomen folosit de cui nu ii lene in scopuri care de care mai perverse. Nu avem razboi politic, acesta e mimat pur si simplu pentru a  avea un numar cat mai mare de oameni prinsi in capcana intereselor de grup. Am spus-o cu mai multe ocazii, cred in teoria conspiratiei, pentru ca atunci cand crezi in Bine (a se citi Dumnezeu) stii sigur ca exista si Raul care ne corupe la fiecare pas prin chip de inger.

Nu cred in declaratii politice despre Democratie, nu cred in declaratii politice despre Libertate. Stii ce spunea Petre Tutea despre Libertate?

“Unde e omul, in imanenta liber? Intr-o bisericuta de lemn din Maramures, unde sacerdotul crestin vorbeste de mistere, de taine, si se lasa invaluit de ele ca si credinciosii. [...] Ca sa fii cu adevarat liber, trebuie sa inlocuiesti infinitul si autonomia gandirii cu credinta in Dumnezeul crestin: Robeste-ma, Doamne, ca sa fiu liber. Libertatea eu o aseman cu o franghie agatata de undeva, de sus. Te poti urca pe ea la cer, participand la actul mantuirii tale crestine, sau poti sa cobori in intuneric. [...] Libertatea omului e partea divina din el. Fara nemurire si mantuire, libertatea e de neconceput. Omul, daca nu are in substanta lui ideea nemuririi si mantuirii, nu e liber.“

Si ma gandesc acum, cat de mult a fost denaturata esenta acestui cuvant si cat de mult scade credinta oamenilor. Nu ma considera fanat religios, pentru ca nu sunt, dar sa stii ca am o ierarhie a valorilor – Dumnezeu, Neam, Familie – iar credinta ortodoxa este una din trasaturile de baza a romanilor.

“La puscarie am demonstrat vreme de doua ore ca istoria romanilor dezgolita de crucile de pe scuturile voievozilor e egala cu zero. Ca doar voievozii nu s-au batut pentru ridicarea nivelului de trai! Istoria se face cu Biserica.” (Petre Tutea)

Uite ca nici eu nu inteleg cum poti sa fii roman si sa nu crezi in Dumnezeu, pentru ca sunt absolut complementare.

Sarbatori Luminate!

Cel mai mare Dar pe care ni L-a facut Dumnezeu dupa Creatie, A fost venirea Mantuitorului prin moartea si Invierea caruia am fost curatiti de pacat!

Indiferent daca sunteti credinciosi sau nu, in momente extrem de complicate si dureroase fiecare isi ridica ochii spre Cer si spune Ajuta-ma Doamne!

Va doresc ca Sfintele Sarbatori de Pasti sa aduca Invierea Spirituala si Traditionala a neamului nostru, or asa cum suna rugaciunea unui roman: “Ne-ai dat lumina si caldura Soarelui, Ne-ai dat bogatia Pamantului, Ne-ai dat sfintenia Apei si taria Focului! Lasa-ne Doamne si Vesnicia!“

Sa aveti Lumina in priviri si Pace in Suflet! Bucuria Invierii sa ne faca pe toti mai buni, mai curati, mai intelepti, mai credinciosi, mai uniti!

5 aprilie 2009! Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,
nu pentru patule, nu pentru pogoane,
ci pentru văzduhul tău liber de mâine,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,
pentru cântecul tău ţintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru mania scrâşnită-n măsele,
ci ca să aduni chiuind pe tapsane
o claie de zări şi-o căciula de stele,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi
şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
şi zărzării ei peste tine să-i scuturi,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Şi ca să pui tot sărutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,
pe toate ce slobode-ţi ies inainte,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!
Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!