Strategic și nu prea

În procesul de elaborare a planurilor de dezvoltare strategică a unei localități poți învăța adevărata filosofie a vieții și adevăratul spirit al comunităților rurale. Am lucrat zilele acestea cu satul X din nordul țării și mi-am păstrat în memorie cîteva momente și gînduri care trebuiesc împărtășite și altora. Încep cu o îndrumare specială:

Extras din Ghidul secret al elaboratului de planuri de dezvoltare strategică:

1. Este obligatoriu să dormiți o noapte acasă la primar(iță).

La prima impresie, doamna primar din acest sat X este diferită de ceea ce este ea într-adevăr. De aceea spun că este obligatoriu să dormi o noapte acasă la cel mai important om din sat. Respect această doamnă, iar citatele de mai jos, nu le scriu nici din răutate, nici din nesimțire, dar pentru că consider că pe baza lor se pot trage unele învățăminte.

Despre carieră, priorități și viață la sat

”Eu toată viața m-am gîndit numai la carieră. N-am știut de pămînt, de grădină. Soțul meu avea grijă de toate și de casă și de magazin. Iar după ce a murit trebuie eu să mă ocup de toate. Și el mă ajuta la orice. Nu mă pot deprinde fără el.” – învățăm de aici cel puțin 2 lucruri: Întîi, că la țară poți face carieră, dacă vrei; dar mai ales învățăm să ne stabilim atent prioritățile, pentru că viața ne oferă și surprize neplăcute și vedem atunci că nu cariera este pe primul plan.

Despre sentimentul apartenenței la o comunitate

Doamna primar îmi spune că trăiește în sat de 35 de ani. Într-o discuție cu altă persoană, aceasta se plînge (în contextul apropiatelor alegeri generale): ”Ei toți îl susțin pe el, că e din sat (alt candidat la funcția de primar). Eu sînt venită aici.” - învățăm de aici cît este de importantă apartenența la un anumit grup, la o anumită comunitate. Vedem, dincolo de capacitatea de integrare, acest fenomen al unității prin care se păstrează și se transmit valorile, modul de viață a unei comunități.

Despre gîndire strategică și responsabilitate față de viitorul unei comunități în percepția unui om (modern) de la sat

”Am cusut planul ista într-o mapă. Pune-l în seif.” – asta este, din păcate, atitudinea celor mai mulți membri ai administrației publice locale. Tristețea unui asemenea deznodămînt nu vine din faptul că lucrat în zadar, ci din faptul că din memoria istorică a ultimilor generații s-a șters fenomenul solidarității transgeneraționale. Oamenii de azi, mulți dintre ei fiind factori de decizie, uită să gîndească strategic și folosesc textele unor planuri strategice doar ca anexe în procesul de obținere a unor finanțări extrabugetare.

Sper în continuare, ca generațiile tinere să-și înțeleagă rostul, iar deciziile care le iau acum să fie în beneficiul generațiilor viitoare, nu pentru satisfacerea poftelor de moment.

Ciupearca

Ciupearca este un organism „buretos” care poate fi întâlnit mai ales în zonele de pădure. Ea se împarte în două mari categorii: ciupearca bună şi ciupearca rea. Ciupearca bună este folosită în alimentaţia oamenilor, iar cea rea se usucă în pădure cu excepţia cazurilor când este mâncată în neştire de oameni, după care urmează ceea ce e logic să urmeze. Dată fiind răutatea ciupercii rele, o să ne referim în continuare exclusiv la ciupearca bună (de aici înainte: ciupearca).

Cea mai interesantă perioadă în viaţa ciupercii este cea în care este căutată de om. Ciupearca nu stă aiurea în mijlocul drumului s-o rupă fiecare. Ea se ascunde la tulpina copacului sau între tufari prin care nu vor să treacă toţi. Ciupearca se vrea căutată, nu se oferă pe tavă, aşa ca … altele. Ciupearca Niciodată nu trăieşte singură. Numai un pros …. ignorant merge mai departe după ce găseşte o singură ciupearcă. Obligatoriu în raza unui metru, unui metru şi jumătate va mai fi cel puţin încă o ciupearcă, pentru că ciupearca, spre deosebire de omul modern, trăieşte în comunitate. Dacă o ciupearcă se îmbolnăveşte, se va îmbolnăvi întreaga comunitate, nu aşa ca în cazul individualismului uman modern: după mine şi potopul sau, cu alte cuvinte, eu cu ciupearca mea, vecinul cu ciupearca lui.

Să mergi în pădure după ciupearcă este o experienţă foarte interesantă, cel puţin din perspectiva aerului curat (excludem din start povestea aventuroasă a Scufiţei Roşii), dar eu nu înţeleg de ce totuşi oamenii, cu toată modernitatea lor, aruncă gunoi în habitatul ciupercii; din câte ştiu nici Scufiţa Roşie, nici Lupul (cu excepţia unuia) nu aruncă gunoaie. Ş-apoi, eu nu văd necesitatea unor sticle de plastic în mijlocul pădurii.

Pădurea este un univers. Iată ea, pădurea, e cel mai bun exemplu de societate multiculturală, şi nu Republica Moldova – aşa cum pretinde o categorie specială de cetăţeni, numită în popor şi comunişti. În pădure, aşa cum spuneam, găsim ciupearca, pasărea, copacul, floarea, animalul – oricare ar fi el – rozătoarea, insecta, precum şi alte categorii sociale. Ele se află într-o simbioză atât de perfectă, încât n-am auzit niciodată de revoluţii ale insectelor împotriva copacilor sau ale ciupercilor împotriva florilor. De altfel, n-au existat nici cazuri când tufarii au sărit la gâtul copacilor că aceia ar fi mai înalţi. Or, există o ierarhie, aş îndrăzni să spun, arhetipală atât de funcţională încât unica problemă este intervenţia omului. Omul modern individualist intervine în acest univers motivând că vrea teren arabil să-şi obţină hrana, când pădurea este o sursă permanentă de hrană. Şi astfel, se fundamentează motto-ul imbatabil al epocii modernităţii: eu cu ciupearca mea, tu cu ciupearca ta.

Remarci:

Pentru prrrofesorii de gramatică care vor fi comentat înainte să fi ajuns la sfârşitul textului: forma greşită a cuvântului „ciupercă” a fost folosită intenţionat.

Îmi cer iertare pentru acest articolaş pur intelectual, dar am vrut să atrag atenţia vouă, celor care staţi cu nasurile în calculatoare, că dincolo de ferestre, dincolo de monitoare, dincolo de lumea virtuală se întâmplă un lucru minunat: Viaţa.

Nu ştiu ce denumire să pun

M-am obişnuit să percep spaţiul de lucru ca a doua casă. Şi aşa a fost mult timp…până recent. În primul spaţiu de lucru puteam să vin dimineaţa şi să mă duc acasă la 10, 11 seara şi nu eram niciodată obosită sau plictisită. Şi aşa a durat ceva mai mult de un an şi jumătate. Al doilea spaţiu de lucru, în ciuda unor “artificii”, era la fel de acasă unde puteam sta zile întregi până seara târziu şi tot aşa aproximativ un an. Acum, în acest al treilea spaţiu mă simt aiurea. N-am nici un chef să mă duc şi mai ales să rămân. Şi nu e lucru diferit, e acelaşi lucru, spaţiile s-au schimbat doar.

Dar am înţeles acum de ce “acasă” nu mai e acasă. Lipseşte “familia”, care s-a cam pulverizat, a cam dispărut. Un membru al “familiei” a rămas în spaţiul numărul 2, iar un altul s-a refugiat la vreo două sute de kilometri depărtare. Iar eu m-am pomenit aterizată în spaţiul numărul trei – o cutie dreptunghiulară, cu nişte tapete oribile, care au fost alese de nu ştiu cine să sporească parcă intenţionat neplăcerea aflării acolo…

Şi îmi dau seama că în zadar pretind a fi mare luptător, mare soldat. În final oricum iese la iveală femeia din mine, cu un sentimentalism teribil, care se leagă sufleteşte de nişte oameni care poate nici nu ştiu acest lucru..

Dar gata, m-am jăluit, mi-o trecut. Acum din nou la treabă!

Identitatea Naţională: instrucţiuni de folosire

Aş vrea să încep cu noţiunile de bază: ce-i aia identitate, ce-i aia naţională, ce-i aia instrucţiune, ce-i aia folosire…dar o să evidenţiez, totuşi, în primul rând noţiunea de popor, cum şi cu ce se mănâncă acesta din urmă. În limbaj orwellian, expresia “cu ce se mănâncă un popor” cade sub incidenţa dublugânditului. Adică o să spun şi ce reprezintă un popor, dar şi sensul direct – cu ce se mănâncă, se devorează, se şterge un popor de pe faţa pământului.

Un popor, în primul şi primul rând, nu e totuna cu naţiunea. La un curs de Geografie etnică şi confesională am avut ocazia să trec în revistă multitudinea definiţiilor oferite termenului de naţiune şi doar una singură m-a satisfăcut, cea a lui Benedict Anderson care spunea că Naţiunea este o comunitate imaginată (celebra frază: “Am creat Franţa, acum să-i creem pe francezi”). Interesant e faptul că profesorul ne-a “recomandat” să nu utilizăm niciodată noţiunea de Popor, pentru că o fi cică extrem de ambiguu. Or, marii teoreticieni în domeniu au cam evitat asemenea formulări. Explicaţia acestui fenomen este intenţia de a umbri mai mult sau mai puţin una din importantele valori ale unui neam: solidaritatea transgeneraţională. Pentru că un Popor nu înseamnă totalitatea indivizilor care vorbesc aceeaşi limbă şi sunt cetăţeni ai aceleiaşi ţări, ci mult mai mult: totalitatea celor care au împărtăşit acelaşi set de valori din momentul apariţiei poporului până în momentul dispariţiei acestuia, sau mai simplu: un popor este constituit din toţi cei care sunt, au fost şi vor fi păstrători ai aceleiaşi limbi, istorii, credinţe, etc. Iar acest set de valori definitorii pentru un popor reprezintă Identitatea Naţională. Pentru ca eu să fac parte dintr-un popor, trebuie să am aceeaşi identitate, acelaşi set de valori care îl aveau strămoşii mei.

Acum să trecem la studiu de caz. Bineînţeles, Noi. Cine suntem noi? De unde venim? Încotro ne îndreptăm? Apăi noi iaca am apărut în epoca renaşterii, suntem modernişti şi post-modernişti şi ne ducem n….a nebe, za zviozdocicoi… Fals! Ţineretu modern spune că noi suntem români şi punctum (fără să ştie ce avea în vedere Eminescu cu acest “şi punctum”) şi are dreptate, în principiu. Dacă ne tragem de la Rîm sau din altă parte, dacă vorbim o limbă latină sau latinii ne-au preluat limba n-o să dezbatem aici. Dar trebuie neapărat să vedem ce înseamnă a fi totuşi român.

A fi român înseamnă să vorbeşti româneşte. În cazul ăsta sunt într-o dilemă identitară profundă, pentru că nu ştiu dacă eu personal sunt franţuzoaică, spanioloaică sau englezoaică sau româncă, pentru că le vorbesc pe toate. Se pare că limba vorbită nu este unicul criteriu de definire a identităţii. Spuneam mai sus să Identitatea naţională este un set de valori,  transgeneraţionale (care nu s-au schimbat din momentul apariţiei până în prezent), haideţi dar să le vedem care-s. Limba – într-adevăr, avem peste 20 mln de vorbitori ai dialectului daco-român şi alte câteva sute de mii de vorbitori ai altor 3 dialecte. Nu cifrele contează, dar indiscutabil Limba este o valoare naţională pentru că ne defineşte ca unitate. Teritoriul – cam ciopârţit, dar este. Credinţa Ortodoxă (iaca aişi scandal amuş) – suntem unul din unicele două popoare din lume care s-a născut creştin, nu a fost creştinat, dar s-a născut creştin! Valorile trebuie să fie împărtăşite sincer şi să nu se excludă reciproc. Asta nu-i teoremă, e Axiomă.

Dar haideţi să vedem cum stăm la partea practică, că de vorbit suntem buni. Spunem că suntem români, dar ne trimitem soldaţii la parade prin Moscova. Spunem că vorbim româneşte dar nu renunţăm la rusisme, pentru că e cool. Spunem că suntem creştini, dar nu mergem la Biserică. Spunem că suntem anticomunişti, dar nu suntem decât nişte victime jalnice ale comunismului. Spunem că respectăm instituţia familiei, dar susţinem pedarastia. Lista poate continua la nesfârşit…

Ideea e următoarea, inutil urlă unii că sunt români, dacă se pişă pe valorile româneşti. Renunţarea la o valoare sau alta înseamnă detaşarea de identitatea românească, înseamnă întoarcerea cu spatele la sângele strămoşilor curs pentru ca noi să existăm, înseamnă moartea poporului. Tehnic, în momentul în care valorile primelor generaţii dispar, poporul dispare, pentru că încetează orice legătură fizică şi spirituală a contemporanilor cu înaintaşii. Diagrama ilustrează foarte clar, astfel încât şi copiii de grădiniţă să priceapă: totalitatea de oameni X din secolul N, care nu împărtăşesc valorile naţionale ale poporului din momentul etnogenezei şi primelor secole de existenţă, nu mai fac parte din acest popor, iar inventarea pseudo-valorilor lărgeşte şi mai mult prăpastia. Or, debitarea sloganelor naţionaliste, pe de o parte, şi promovarea, în acelaşi timp, a viciilor moderniste, pe de altă parte, nu este decât joc politic murdar, nu pentru că politica e murdară, dar pentru că atentează la valorile naţionale în scopuri perfide. Murim/ ne omoară văzând cu ochii, dar noi suntem toleranţi, ai?

Să vedem dacă suntem români sau suntem deja europeni, iar dacă Doamne Fereşte am ajuns să fim a doua, încetaţi să întinaţi memoria celor care au murit pentru ca voi să scuipaţi peste 18 secole de existenţă a poporului român.

“Sau ţara aceasta să fie în adevăr românească, sau nici nu merită să fie!” (Mihail Eminescu)

Rezumat: Se ia una bucată Identitate naţională cu toate componentele incluse, se conservează şi se transmite intactă generaţiilor viitoare!

Părere personală: demiterea lui Muruianu mi se pare Nedemocratică!

Deci așa, dragi domnilor demo(no)crați,

Vreau să aud Tare, care sunt libertățile fundamentale pe care le garantează de(r)mocrația?!? Libertatea de exprimare se află printre acestea? DA (strigă în gura mare poporul)! Lui Muruianu de ce i se încalcă acest drept? Aa, pentru că câinii turbați s-au simțit ofensați? Vreau să provocați instituțiile statului să mă demită și pe mine! Pentru că eu sunt de acord cu Muruianu!

Dați-mi voie să mă explic: vedeti aici o imagine care ilustrează sistemul democratic și rolul mass-mediei în viața socialo-publico-politică.

Avem câteva elemente care compun societatea. Poporu’ trudit și oprimat, care tindem să credem că e cel mai important element, delegații poporului în conducerea statului pentru a îi reprezenta interesele, mass-media liberă, independentă și echidistantă și elementul nevăzut, marile companii financiare sau, cum ar veni, nenii cu bani (dracul a convins lumea că el nu există…).

Așa cum vedem în imagine, poporul e segmentat în funcție de preferințele electorale, partidele formând în definitiv “clasa conducătoare”. Sau mai simplu, poporul își dă votul pentru anumite partide care constituie ulterior administrația publică centrală și locală. Să fim atenți la segmentul de populație indecis, pentru că bătălia cea mare se dă anume pentru această categorie. Dar eu nu vă spun nimic nou, aceste subtilități “electorale” le cunoașteți și singuri.

Ceea ce nu cunoașteți, sau, de fapt, nu vreți să cunoașteți și să înțelegeți, este rolul mass-mediei în acest proces, și credeți-mă că e altul decât “informarea independentă și echidistantă” atât de mult etalată în societățile democratice. După cum arată săgețile din imagine, rolul absolut și primordial al presei este întărirea segmentelor electorale și (dez)orientarea segmentului de populație indecis spre un anumit partid.

Haideți să observăm și săgețelele “aurii”. Și ele nu sunt deloc întâmplător aurii, banii doar “strălucesc”. Banii grupurilor de interese sunt orientați frumos în două direcții: 1. Mass-media 2. Partidele politice. Sunt orientați spre partide, pentru că prin intermediul acestora vor fi promovate orice fel de inițiative din partea “finanțatorilor” (a se vedea săgețile aurii întrerupte). Și sunt îndreptați spre mass-media pentru ca aceasta să întărească anume acele segmente de votanți favorabile partidelor “susținute” din același buzunar.

Acum să ne imaginăm următorul scenariu (linia roșie întreruptă): Mass-media nu există. Tragic! Șocant! Flash! Incredibil! Asta presupune că șansa partidelor de a face parte din “clasa conducătoare” este condiționată exclusiv de contactul direct cu alegătorul. O să-mi spună acum membrii de partide: noi oricum în perioadele electorale facem campanii de la ușă la ușă, noi ne cunoaștem alegătorul! Da, dar să luăm aminte că voi faceți campanii de la ușă la ușă o dată la patru ani, în perioadele “interbelice” anume Mass-media e cea care lucrează pentru sau împotriva voastră!

Să revenim la proaspăta victimă a “democrației” mediatice. Muruianu a întrăznit să arate cu degetul (ok, poate chiar a înjurat, dar are dreptul omul la liberă exprimare, nu?) presei, care a pornit un război fără precedent în Moldova. Cel puțin eu nu mai cunosc cazuri în care un funcționar înalt să fie demis dintr-un moft al presei, care nu este a patra, nu este a cincea sau a șasea, dar este Prima și Unica putere reală în sistemele democratice.

Nici nu mă obosesc să analizez starea în care se află separarea puterilor în stat, dar vreau să remarc totuși motivul pentru care am ajuns să vedem acest spectacol aproape că funebru. Ofensiva mass-mediei a fost atât de mare, fragilitatea conducătorilor noștri atât se imensă, încât nu s-a putut face nimic altceva decât să se scuipe pe legislație, pe principii și ierarhii și să se dea curs unei inițiative care este demonstrația practică a schemei explicate mai sus.

Reacțiile contra-ofensive care se așteaptă nu vor schimba cu nimic realitatea, doar va întări și mai mult adevărul expus. Am vrut doar să vă atrag atenția și asupra acestui punct de vedere care este întotdeauna intenționat ignorat.

Vă invit să vedeți acest video extrem de sugestiv!

Ce să fac dacă te iubesc,…Moldovă?

Iak aşa, s-a mai încheiat o etapă din viaţa mea. M-am făcut licenţiată în Ştiinţe Politice, cu specializare în Relaţii Internaţionale. Acum aştept doar cartonaşul de la MET, care să confirme acest fapt. Cu toată inutilitatea câtorva cursuri, trebuie să recunosc importanţa generală a studiilor în RI, care îţi deschid o viziune completă şi complexă asupra felului în care este construită lumea. Lucruri şi evenimente care pot părea neimportante pentru omul de rând, puse cap la cap sunt extrem de valoroase pentru un specialist în RI. Eu acum ori mă mint frumos, ori trag la turta mea Păreri de rău nu am, cu excepţia lenii din cauza căreia am media ceva mai mică decât ar fi trebuit.

Urmează studii de masterat. Mi-ar fi plăcut enorm de mult să fie vreun program de studii în conflictologie sau strategie militară pe aici pe la noi. Am găsit un program genial în Lituania, “Studii despre Război şi Pace”, fără bursă şi am renunţat, cu toate că asta e exact ceea ce aş fi vrut să shershetez Şi am mai găsit un program similar la o Academie Militară din SUA, dar ce nebun o să ia la studii într-o academie militară o fată, cetăţean al unui stat străin?

În final, am decis totuşi să rămân acasă, poate din comoditate, poate din necesitate sau poate din iubire de ţară. Ce să fac dacă te iubesc, Moldovă? Ce să fac dacă vreau să te ajut să ieşi din…rahat? Ce să fac dacă vreau să-ţi recapeţi identitatea românească? Ce să fac dacă te vreau scăpată de influenţă rusească? Ce să fac dacă te vreau puternică din punct de vedere spiritual? Aş putea eu oare să-mi bag piciorul în tine şi să plec? No way.

Eu stau aici, muncesc pentru Moldova, muncesc pentru cetăţenii ei, fie ei români sau moldoveni. În primul rând, cerem binecuvântarea lui Dumnezeu, după care acţionăm în interesul neamului. Tendinţele individualiste şi materialiste le lăsăm virtualităţilor.

Eu Servesc Republica Moldova!

Jocuri nocturne

Am vazut multe stranietati in viata mea – fete cu parul rosu si cu ochii rosii ca dracu (duca-se pe pustii), baieti in halat de baie prin magazine, barbati si femei in camasa de noapte si papucei de camera la supermarket – dar ce am vazut aseara…le intrece pe toate. Am auzit ceva galagie afara si periodic se vedea lumina blitzului de un aparat foto, dar imi era tare lene sa ma ridic din pat sa vad cei. Era aproape de 12 noaptea, cand impinsa de curiozitate m-am dus langa fereastra.

Prima imagine: un grup de 10-15 tineri adunati in cerc, care nu stiu ce faceau, cineva cu aparatul foto (asa cum am presupus inainte). 5 sau 6 din cei adunati aveau pe cap cashti oranj, ca acelea de constructie. Nu am inteles ce faceau ei acolo, dar dupa cateva secunde au fugit repede in cele 3 masini care stationau acolo. In maxim un minut 2 dintre masini au plecat, iar cei care au ramas, pareau a fi asteptand pe cineva. Un baiat suna intens de pe telefonul mobil, iar cel cu aparatul foto intrase in masina.

Dupa cateva minute a aparut alta masina din care au iesit repede 5 persoane si au fugit langa cel cu telefonul. Imediat a venit inca o masina cu aceeasi poveste: 5 tineri care vin foarte repede langa grup.  Am incercat sa discend in intuneric ce faceau ei acolo. Fotograful si una din persoane se ridica sus pe un perete inalt de aproximativ un metru. Faceau toti un pic de galagie, dupa care cel katarat sus se intorcea cu spatele si “cadea” in bratele celor de jos. Imediat dupa asta, toti fug in masinile cu care au venit si pleaca, in afara de masina initiala unde statea fotograful si cel cu telefonul.

Am observat ca fiecare avea o foaie pe care scria ceva, sa fi fost liste de persoane, sa fi fost liste cu locatii unde trebuiau sa se opreasca, nu-mi dau seama.

Au tot continuat sa vina masini si grupuri a cate 5-6 si plecau imediat dupa incheierea “ritualului”. Daca initial erau doar baieti, ulterior veneau si fete, care se distrau enorm “cazand” in mainile celor adunati. Fiecare din cei “cazuti” era fotografiat. Am numarat in jur de 20 de masini care tot au venit si au plecat, de la Lada pana la Land Cruiser, toata lumea executa intocmai “jocul”.

Ulterior, unele masini care mai fusesera acolo, reveneau, ceea ce m-a facut sa cred ca erau intr-un fel de maraton, iar asta nu era unicul loc in care se adunau…(?)

Ma uitam la privelistea de afara si eram socata de ceea ce vedeam. Ce insemna toata povestea asta? era un ritual ocult sau un joc inventat de cineva? cum sa convingi in jur de 100 de tineri sa participe in asta, ce le spui ca ei sa accepte sa faca parte dintr-un “maraton” mai straniu decat un crocodil cu 2 capete? E adevarat, nu-si taiau vinele, nici nu injunghiau pe nimeni, dar ramane a fi STRANIU! Poate cineva sa-mi explice esenta?

La ora 1 noaptea jocul inca nu se terminase, banuiam ca avea sa se incheie cand masina “principala” avea sa plece. Eram prea obosita sa continui sa-i privesc si i-am lasat…Ce-o fi facut ei dupa asta…?

Partea a doua: Beneficiile sistemului de invatamant superior sau cum isi promoveaza universitatile studentii

Credeam ca povestea de mai inainte va lua sfarsit, dar n-a fost sa fie!

Maritul ACORD incheiat intre universitate si studentul scutit de taxa pentru anul de studii 2008-2009, intru armonizarea relatiilor universitare-studenti, prevede Obligatiunile Universitatii si respectiv Obligatiunile studentului. Astfel, Universitatea se obliga sa:

1. creeze conditii optime pentru studii

2. elaboreaza si aproba planurile de studii

3. asigura predarea cursurilor de catre profesori versati in materie (n-as vrea sa comentez…)

4. asigura accesul la fondurile de carte si reviste

5. asigura, Contra Plata, alimentarea studentilor in cantina, restaurant si barurile sale

si inca cateva obligatii la fel de concrete pentru “Armonizarea relatiilor universitate-student”

De cealalta parte sunt Obligatiile studentului

1. sa execute ordinele si dispozitiile rectoratului si decanatului la timp si in stricta conformitate cu cerintele stipulate in actele normative ale universitatii

2. sa indeplineasca lucrarile de reparatie pe parcursul vacantei de vara calitativ si in termenul prevazut sau sa achite supa prevazuta pentru reparatii ( nota autorului: pan acum era 500lei, nu shtiu cat e anul acesta)

3. sa pastreze si sa utilizeze cu grija utilajul si mobilierul universitatii, informand in cazuri concrete factorii de raspundere despre incalcarile depistate, Nominalizand persoanele care au deteriorat bunurile materiale ale universitatii

4. sa invete sarguincios bla bla

5. sa obtina o nota medie anuala nu mai mica de 8,5 bla bla

In partea Dispozitii finale se mentioneaza ca “Actele de studii vor fi eliberate studentului doar dupa achitarea tuturor datoriilor fata de Universitate” (oricare ar fi ele)

Revenind la ce va spuneam anterior, rectorul ofera audienta Marti si Vineri de la 15.00 pana la 17.00, dar sectia studii martea incheie lucrul la 13.00.

Mergi in audienta, rectorul se uita la tine iti zice: “De unde sa stiu eu ca esti tu sau nu? (WHAAAAAT????) Dute la Seful sectiei studii sa-ti scrie confirmare ca esti tu”

Iesi in coridor, bodyguard-ul striga la tine k iti tre confirmare ca esti student la buget!

Ma intreb, cui ii este mai folositor acest Acord? mie, ca student, sau lor???

Ce-ti ramane de facut este sa cauti cu lupa acea confirmare, dar Acordul o sa fie semnat abia vineri, cand rectorul are urmatoarea sedinta de audiente, ADICA la trei zile dupa ce se va fi incheiat procesul de selectare a beneficiarilor programului cela pentru care aveai nevoie de copia diplomei de BAC.

Beneficiile sistemului de invatamant superior sau cum isi promoveaza universitatile studentii

Nu shtiu cum e in alte universitati, dar a mea e cea mai originala din lume.

Apare un program oarecare de burse sau de instruire sau un concurs adresat studentilor din Republica Moldova, iar ca sa aplici ti se cere sa prezinti un pachet de documente care sa demonstreze inaltele tale capacitati intelectuale. De exemplu, ti se cere sa prezinti copia Diplomei tale de BAC, care se afla la universitate evident. Deci, mergi la sectia studii pentru a cere documentul de care ai nevoie sa faci o copie. Primul lucru care trebuie sa-l intreprinzi este sa scrii o cerere in forma libera care o prezinti spre semnare si aviz sefului sectiei studii care noteaza expres: “De eliberat actul solicitat pentru data respectiva, intre orele respective (a se lua in considerare ca timpul nu depaseste mai mult de 30 minute!), in schimbul buletinului de identitate”, citat incheiat. Dupa ce seful iti semneaza cererea, trebuie sa mergi in biroul 207, la sectia contracte, pentru a primi aviz. Acolo cererea ta este semnata de persoana responsabila, care scrie pe cererea ta cati bani din totalul contractului ai achitat sau daca esti la buget. Primind si avizul sectiei contracte, mergi in biroul 206 la doamna Emilia. Intri, zici Buna Ziua, prezinti cererea si rogi frumos sa primesti Diploma ceea de BAC atat de mult dorita si necesara. Doamna Emilia te priveste cu ochelarii pe varful nasului si iti zice k are mult de lucru si nu are timp de tine. Insisti si rogi frumos totusi sa fii ajutat pentru e vorba de o situatie relativ urgenta. Doamna Emilia se enerveaza si iti zice sa vii a doua zi dimineata. Mai mergi o data la seful sectiei studii si ii explici faptul ca iti trebuie urgent copia Diplomei, dat fiind ca termenul de depunere a dosarelor pentru programul cela oricare ar fi el exprira in curand. Seful, distras in totalitate de ocupatiile lui intelectuale, se ridica greoi si anevoios si merge cu tine in 206, la doamna Emilia. Da doamna Emilia se enerveaza foc si striga la tine si iti reproseaza de ce ai indraznit sa-l deranjezi pe Shefu’ pentru asa ceva; se ratzoieshte un pic, iti ia cererea si, daca vede ca esti la buget, cauta in niste mape daca ai tu semnat un Acord cu universitatea, prin care te obligi sa bla bla bla, Acord semnat intre universitate si toti bugetarii. Iti cauta numele, nu te gaseste si iti inapoiaza cererea, spunandu-ti satisfacuta ca nu iti da diplom adaca nu ai acel Acord. Mergi la decanat sa vezi daca este acest acord pe numele tau, Nu este, respectiv iei un formular nou, il semnezi si (marea provocare!) trebuie sa mergi la rector sa-ti semneze acordul. Hee, dar rectorul primeste in audienta numai martea, de la 15.00 pana l a17.00. Problema e ca sectia studii martea lucreaza numai pana la 13.00, iar maria sa rectorul nu poate in afara audientelor sa faca un efort de 10 secunde sa semneze un acord de care are nevoie el, pentru obligatiunile stipulate acolo sunt in favoarea lui si a universitatii lui.

Marti mergi iar sa-ti incerci norocul. Il rogi frumos, ca sa nu zik il implori, pe Seful sectiei studii sa-ti elibereze diploma sa faci o copie pentru ca deja e situatie urgenta. Faza e ca el nu poate sa “influenteze” procesul si ar fi “ilegal” sa ti se elibereze documentul solicitat daca n-ai binecuvantatul acord care rectorul o sa-l semneze abia in a doua parte a zilei, cand sectia studii deja no sa mai fie la lucru.

Evident ca pierzi trenul, procesul de inregistrare a candidatilor la program se incheie a doua zi, doar daca ai mare noroc mai poti sa fii inclusa. Dar, Evident, aceasta nu este problema universitatii, pentru Universitatea se preocupa de birocratie, nu de promovarea studentilor sai in activitati extracurriculare prin care acestia ii ridica imaginea.

Acesta e scopul Universitatii, nu? Sa ingroape studentii intr-un proces infernal de plimbare dintr-un birou in altul sa colecteze semnaturi.

Naiva sunt daca mai consider ca esenta unei institutii superioare de invatamant este sa ajute la cresterea intelectuala a tinerilor.

Despre conceptul filosofic “pobedila drujba”

Despre faptul ca suntem pacifisti nu se indoieste nimeni. Ne dusmanim si vrem sa moara capra vecinului numai din cauza ca ne place  momentul impacarii. Cel mai frumos e ca ne place sa avem mediatori, foarte des in format 5+2 , nu de alta, dar litigiile se rezolva mai….sincer….cand este prezenta o parte tertza.

Evident, misiunea cea mai importanta a juriului sau tertzului intr-o dezbatere este sa-i impace pe toti participantii. Problema consta in faptul ca ne suparam daca  nu castigam noi, nu pentru ca nu stim sa pierdem, dar pentru ca santem, bineinteles, mai buni!

In consecinta, anume pentru noi s-a inventat conceptul de prietenie care invinge intotdeauna. In felul acesta, toata lumea e multumita, sau daca nu, nu are ce face, pentru ca e cam imposibil sa tragi de coada prietenia asta care a castigat anterior.

Sa vedem acum ce provoaca acest sistem de “drujba” care “pobedeshte” intotdeauna.

Oamenii, prin esenta lor, se afla in permanenta competitie. Chiar si in comunitatile antice exista un sistem de legi conform carora cel mai bun sau mai puternic era invingator, detinea influenta, respect din partea celorlalti. Aceasta e Legea naturii si nu a suferit schimbari nici acum si niciodata de acum incolo. Concursurile le-au inventat oamenii pentru a descoperi mai usor si mai repede pe acei care sunt mai buni, mai puternici, iar invingatorului, vrem noi sau nu vrem, trebuie sa-i fie declarata calitatea de invingator.

Inventam competitii, olimpiezi, concursuri de toate genurile pentru a desemna castigatori; e o idee care apare uman, inconstient, primitiv daca vreti, dar exista. Rugam sau obligam copiii mai buni sa concureze, iar la sfarsit, unora nu le vine o idee mai buna decat sa zica “pobedila drujba”. Atat de buni au fost toti participantii, atat de geniali, incat cuiva ii este lene (sau frica de reactii) sa anunte pe cel mai bun.

Ce se intampla ulterior. Copiii sunt dezamagiti, daca-s mai mari, nu iau in consideratie, daca-s mai mici isi exprima instinctul fara a-l simula sau ascunde. Fara sa ne dam seama, atentam la integritatea competitionala a copiilor, creand o stare generala de neimplicare. Copiii renunta a mai recunoaste sensul competitiei, sau mai rau, incep a-l percepe gresit. Si dupa asta, se plang unii ca tinerii din ziua de azi nu se mai implica activ in viata sociala…

Cred ca e demult timpul sa ne debarasam de conceptul egalitarismului comunist, trebuie sa dam frau liber competitiei. Fie ca cei mai buni sa castige, la modul real, fara cumatrisme a la moldoveni. Iar asta sa se intamplel nu pentru ca cineva sa culeaga laurii, dar pentru ca ceilalti sa ia exemplu, sa aiba un model, un stimul pentru a deveni la randul lor mai buni.

(Acest gand se adreseaza celor trecuti de varsta a doua, si celorlalti care inca mai resimt efectele fenomenului Homosovieticus)