Despre mituri, construcție de stat și economie moldovenească (izbucniri de gînduri)

Mă gîndeam zilele trecute la oamenii noștri aflați în străinătate și la rolul acestora în dezvoltarea țării. Primul lucru care îți vine în minte este că aceștia susțin economia moldovenească prin pururea pomenitele remitențe. Al doilea – ce bine ar fi dacă acești oameni ar reveni acasă!

Per ansamblu, om fi avînd aproape de vreun milion de oameni aflați la muncă peste hotare (Rusia, Italia, Spania, Portugalia, Israel, etc.). Să presupunem prin absurd că în decurs de o săptămînă toți acești oameni revin definitiv în țară. La prima vedere, ar fi extraordinar. La prima. Pentru că la o privire mai atentă, revenirea tuturor acasă nu poate fi decît o catastrofă. O catastrofă pentru formațiunea statală cu denumire convențională de Republica Moldova. Și spun asta nu pentru că aș fi împotriva revenirii lor, dimpotrivă! Doar că statul nostru este incapabil să-i primească, să le organizeze viața, să-i includă în circuitul economic. Și statul știe acest lucru prea bine. De aceea, îndemnurile mai mult sau mai puțin oficiale,  campaniile care vizează revenirea cetățenilor acasă sunt o mască, un mit.

Republica Moldova ca stat este și ea un mit. Pentru că este, trebuie să recunoaștem, un stat întreținut artificial pentru cine știe ce interese, nicidecum pentru interesele noastre, a populației. Și spun asta în condițiile în care eu vreau ca acest stat să existe. Dar să existe cu adevărat. Un milion de oameni reveniți acasă sunt o piatră de poticnire pentru RM în forma în care este acum. Ar provoca un haos social-economic uriaș și ar reprezenta căderea totală a întregii clase politice.

În aceste condiții, vrem sau nu vrem revenirea omenilor noștri acasă? Vrem, cu certitudine! Dar există un singur lucru pe care statul în poate face pentru a rezista unui asemenea fenomen. Soluția juridico – instituțională este relaxarea maximă a sectorului antreprenorial, prin care statul să creeze condiții prielnice, iar întreprinzătorii creativi să-și dezvolte afacerile fără a se lovi de interese birocratice și/sau monopoliste.

Atenție! Nu vorbesc despre principiul liberalismului privind neimplicarea statului în sectorul economic. Acesta puțin probabil să poată integra în circuit un milion de oameni reveniți brusc acasă. Mă refer, mai degrabă, la reinventarea cooperativelor de producție, din perspectiva modelului economic distributist – lucru care ar diminua o serie întreagă de probleme cu care se confruntă statul la momentul actual.

Noi avem responsabilitatea să propunem modele de dezvoltare, dacă statul nu ni le oferă. Din fericire, bicicleta a fost inventată. Trebuie doar s-o adaptăm condițiilor Republicii Moldova.

Cu lemne în pădure

Vă invit să citiţi un mic fragment din incredibila carte “Imn pentru crucea purtată”, de Virgil Maxim. Un text din care eu extrag unul dintre principiile teoretice fundamentale de funcţionare a unei oricare forme de organizare socială şi relaţia acesteia cu lumea exterioară. 

În luna Decembrie 1947 a fost ger grozav şi multă zăpadă. Lemnele pentru încălzit erau pe sfârşite. Până să aducem o cantitate mai mare, noi, cei mai tineri, am hotărât să mergem la pădure. Nicu Mazăre confecţionase o sanie de lemn de salcâm cu care transportam diferite lucruri. Participam mai mult pentru plăcerea drumului şi a pădurii împodobite de promoroacă scânteietoare. Am făcut două sau trei călătorii cu săniuţa, capabilă să suporte un metru cub de lemne de fag; o târam la deal şi ne purta la vale. Cu Valeriu Gafencu, Ion Ianolide, Marin Naidim, Nicu Mazăre, Delu Bălan, Iordache Ion făceam aceste escapade.

Punctul de exploatare cel mai accesibil era pe pâraiele Cuţului şi Mărului, afluenţii Gălzii, dincolo de Chei, la 15-20 kilometri de colonie. Plecam după miezul nopţii şi reveneam când se înnopta. Ne aflam la 700 de metri altitudine şi ne odihneam la o gustare. Apoi am tăiat un carpen bătrân; exemplarele frumoase sunt oprite de la tăiere de seminceri. Tăindu-l şi fasonându-l, l-am încărcat; spre amiază eram gata de plecare. Cu două lanţuri bune făcusem presucea în faţă şi în spate, asigurând stabilitatea lemnelor. Nicu Mazăre, cel mai destoinic dintre noi, şedea în faţă cu o patină în picior, jucând rolul cârmaciului. Iordache Ion, Delu Bălan şi eu, pe laterale şi în spate, eram frânari, ţinând întins frânghiile cu care legasem sania.

Fiind pe pantă de gheaţă sania prindea viteze mari şi, pentru a nu-l strivi pe Nicu, smuceam sania blocând-o de-a curmezişul pârâului sau proptind-o în câte o cotitură. Ieşisem de pe pârâu în drumul pădurii şi treceam prin Poiana Gălzii unde cele trei-patru case ale pădurarilor sunt singurele locuinţe. În dreapta se înălţa o detunată golaşă şi pitică, Bulzul Gălzii. Din cauza buşiturilor unul din lăstarii de fag cu care făcusem presuceaua lanţului s-a rupt. Numai pe celălalt mal al Gălzii se mai vedeau câteva pâlcuri de fagi. Dar câteva ochiuri de apă se zăreau ici şi colo. Din gardul făcut din pari înfipţi în pământ şi împletiţi cu curpeni, al ogrăzii casei pădurarilor, am smuls un par potrivit. Soţia pădurarului tocmai ieşea din casă şi a strigat la mine.

- Măi omule, de ce strici gardul? Nu sunt lemne destule în pădure?

Grăbit să nu ne prindă noaptea pe drum, în loc să explic femeii ce m-a împins la acest fapt şi să-mi cer iertare, i-am răspuns cam cu năduf.

- Nu vezi dumneata că mi s-a rupt lemnul de la presucea? Unde vrei să mă mai duc acum?

Femeia şi-a văzut de treabă spre grajdul vitelor, iar noi, după ce am fixat lemnele, am pornit grăbiţi târând sania după noi. Pe drum simţeam o nelinişte în cuget pentru ceea ce făcusem. Nu atât pentru că luasem lemnul, cât pentru felul în care-i vorbisem femeii. De ce mă mâniasem? De ce nu i-am vorbit frumos cerându-mi iertare pentru îndrăzneală. Eu eram vinovatul, tot eu cel obraznic. Tulburarea aceasta m-a oprit să mă împărtăşesc la Crăciun.

Înainte de Anul Nou 1948, aducându-se lemne cu carele în colonie, am luat patru lemne din stiva noastră şi într-o noapte, fără să ştie nimeni, am plecat cu ele pe sanie, să înapoiez femeii împătrit, ca Zaheu.

În zori, când intram în Galda de Sus, mi-a tăiat calea, ieşind de pe o uliţă, un gospodar care, cu sania plină de saci, trasă de doi bouleni, se ducea la moară. Mai toţi oamenii din regiune ne cunoşteau pe cei de la castel. Privind mirat la mine şi la lemne zise:

- No, domnişorule, d-apoi ai plecat cu lemne la pădure?

- Chiar aşa, bade, i-am răspuns şi eu zâmbind.

- Leagă săniuţa de a mea şi sui lângă mine să mai vorovim până ţi-o fi voia.

La un moment dat zise:

- No, c-am trecut de baci Toader, cioplitorul de spiţe şi obezi.

- Nu la dânsul merg, ci în Poiana Gălzii!

- D-apoi, nu mă bolânzi de cap, chiar la pădure te duci cu lemne?

- Da, bade! Uite, am furat un lemn din gardul pădurarului şi în loc să-mi cer iertare, am fost obraznic şi-am înfruntat-o pe soţia lui. Şi i-am povestit toată isprava mea.

- Domnişorule… D-apăi, cade pădurea pe el şi dumneata îi duci în loc de unul patru?

Atunci i-am povestit întâmplarea cu Zaheu vameşul: „Doamne, de am nedreptăţit pe cineva cu ceva, întorc împătrit”. Omul s-a uitat lung la mine. Trebuind să intre pe uliţa morii, am coborât, am dezlegat săniuţa şi mi-am luat rămas bun de la el, mulţumindu-i pentru uşurarea poverii. Mi-a întins mâna, apoi şi-a făcut cruce: „Doamne, trăii să o văd şi pă aiasta!”

Când am ajuns la căsuţa pădurarului, un căţel legat în lanţ dădu de ştire că cineva era la poartă. Gospodina tocmai ieşea cu şiştarul să mulgă văcuţa. S-a apropiat, curioasă de vizita matinală. Am salutat şi i-am explicat de ce am venit, rugând-o să mă ierte şi, ca semn al iertării, să-mi dea voie să-i sărut mâna şi să primească lemnele împătrit. Femeia era aşa de surprinsă şi de încurcată că a început să plângă:

- No, da’ vezi, că aproape nu-mi aduc aminte, domnişorule. Că eu…, ca o ticăloasă, nu puteam să tac? Că doară am văzut că de nevoie ai luat lemnul. Cade pădurea pe noi. De lemne avem noi lipsă? Da’ amu intră în casă să te încălzeşti o ţâră, până mulg vaca, şi-i bea o căniţă de lapte cald.

La fereastră două chipuri de îngeri dulci priveau cu ochi de lumină scânteietori zăpada albă şi lucioasă. Am intrat şi m-am desfătat de jocul şi ghiduşiile micuţilor, o fetiţă şi un băieţel de trei-patru anişori. Pădurarul sosi din schimbul lui de noapte. Îl vedeam pe fereastră, un bărbat înalt, frumos, cu mişcări legănate, cu privire ageră. Privi mirat la săniuţa încă nedescărcată; clătinând din cap a intrat în casă. M-am ridicat şi l-am salutat, explicându-i şi lui pricina venirii mele. Mi-a zâmbit:

- Mi-a spus un frate al tatei, că tată-meu e mort pe front, că veneau înainte de război unii care cântau în satele noastre şi se duceau la Biserică şi vorbeau cu oamenii ca popii şi spuneau că o să vină comuniştii peste noi dacă ne pierdem credinţa. No, mă tem că eşti dintre ăia, am auzit că amu mulţi îs robi şi muncesc pe moşia lui Albini. Dreptu-i?

- Da, bade, chiar aşa.

- No, atunci alege din două una: ori te bat cu alea patru rude ce le-ai adus, ori vă trimit patru care cu lemne la castel. Care ţi-a plăcea din două?

Am râs amândoi şi ne-am îmbrăţişat. Femeia a adus laptele şi cu toţii am servit o gustare, apoi, luându-mi rămas bun, m-am întors liniştit în colonie.

Dacă ați avea credință cît un bob de mazăre, ați spune muntelui să se mute în mare și v-ar asculta

În ultima săptămînă am învățat lecții importante despre puterea credinței, despre spirit comunitar, despre într-ajutorare necondiționată, despre încredere, prietenie și dragoste. Am învățat că munții se pot muta din loc în cel mai real mod, fără photoshop.

Alții au tras propriile concluzii:

În ultimele zile am avut bucuria de a ajuta o familie tînără să adune donaţii pentru operaţia pruncului lor (caz reflectat de JunalTV şi Moldova 1), deci dacă aţi văzut prin oraş tineri avînd cutiuţe cu imaginea fetiţei, să ştiţi că este un caz adevărat.

Dat fiind faptul că donaţiile au fost strînse în diferite locuri din Chişinău şi am interacţionat cu destul de mulţi oameni (cred că peste 1.000), am făcut anumite constatări care în principiu pot fi extinse la nivelul întregii noastre societăţi.

• În primul rînd vreau să subliniez că oamenii în general au fost neaşteptat de binevoitori şi empatici, aşa încît datorită lor suma necesară probabil va fi adunată. Iată unele constatări relevante despre starea societăţii în care trăim:
• De menţionat este că ajutor au acordat oameni din toate păturile sociale, începînd cu intelectuali şi antreprenori, terminînd cu gopnici, cocalari şi chiar ţigani (bineînţeles, în diferite proporţii). Fapt surprinzător, dar plăcut.
• Primul loc în care am încercat să adunăm donaţii au fost pieţele din Chişinău, unde majoritatea vînzătorilor sunt de prin sate, după care am mers în parcurile capitalei, unde se odihnesc orăşenii. Sătenii au fost vizibil mai compătimitori ca proporţie, cu toate că nu puteau dona la fel de mult ca cei de la oraş.
• Surprinzător este că bărbaţii au fost chiar mai activi decît femeile, cu toate că pe feţele lor cu greu se întrevedea o urmă de compătimire (cum zice un cîntec moldovenesc: Tata plînge ca bărbaţii – doar cu inima).
• Există o prejudecată la noi, cum că femeile bătrîne, grase, blonde şi care nu ştiu o boabă româneşte sunt rele la suflet – aceasta mi s-a adeverit întocmai (cu puţine excepţii) – totuşi prejudecăţile nu apar din gol.
• Intelectualitatea în general a dezamăgit. Am fost în faţa teatrului de operă şi balet înaintea începerii unui concert. Din mulţimea de oameni îngrijiţi şi bine îmbrăcaţi, foarte puţini şi-au dat silinţa de a contribui la salvarea vieţii unui copil. Asta e „locomotiva” societăţii noastre.
• Interesant este că marea majoritate a oamenilor nu verificau adeverinţele care erau neapărat prezente lîngă fiecare cutiuţă, iar cei care verificau, de regulă contribuiau cu o sumă mică.
• Deosebit de frumos era să vezi cum unor oameni li se însenina faţa de bucurie că au contribuit şi ei la însănătoşirea acestei fetiţe.
• S-au întîmplat mai multe cazuri de admirat: un tînăr a donat toată bursa lui, mai mulţi trecători au dat tot ce aveau în buzunar, unii tineri au dorit să ajute şi cu altceva decît banii, stînd şi ei mai multe ore cu cutiuţa în braţe, unii au donat sume impunătoare de bani (sute de euro), o cerşetoare a plecat din locul în care stăteau tinerii, înţelegînd gravitatea situaţiei, şi multe altele.

Concluzii. Toate cele întîmplate oarecum reflectă capacitatea de solidarizare a societăţii noastre. S-a văzut – capacitate avem, important este ca aceasta să fie încurajată şi valorificată nu doar în momente de necazuri personale, ci permanent, fiindcă societatea solidară este o societate puternică, iar dezbinarea este cauza a foarte multe din problemele cu care ne confruntăm. Ştim cine sunt cei care pot şi trebuie să solidarizeze societatea. De ce nu o fac? Şi asta ştiut este, dar acesta e un alt subiect. [...]

Alții au înțeles că Dumnezeu face minuni. Nu minuni hollywoodiene, ci minuni absolut sesizabile. Trebuie doar să ai ochi de văzut și urechi de auzit. Am înțeles că dacă ceri – ți se dă, iar dacă bați la o ușă – ți se deschide.

În cîteva zile, niște tineri au mutat un munte din loc, cu mîinile goale, înarmați cu dragoste, încredere și credință. Tu cînd te ”apuci de lucru”?

Un mic omagiu adus unei generaţii de români absoluţi

Dacă este ceva care ar trebui să ne inspire şi dacă este un model la care ar trebui fiecare din noi să încercăm să ne raportăm, acesta este, cu siguranţă, geniala, absoluta, extraordinara, sfînta Elită intelectuală şi spirituală din perioada interbelică. O generaţie care s-a sacrificat conştient în închisorile vremurilor pentru ca noi să avem un reper de românism absolut. O generaţie de martiri, pătimitori şi mărturisitori ai celui mai pur Adevăr, ai celui mai autentic românism.

Atîţia şi atîţia intelectuali, filosofi, istorici, pedagogi, filologi, poeţi, preoţi, elevi şi studenţi excepţionali lichidaţi fizic pentru nelepădarea de ceea ce aveau ei mai scump: Credinţă şi Simţire Românească.

“Privindu-l îmbrăcat în pantaloni scurţi de zeghe, la statura lui impozantă, nu-ţi trebuia alt exemplu de batjocorire şi de umilire a vîrfurilor intelectualităţii româneşti”. (cu referire la Dumitru Stăniloae)

“Inchisoarea te învaţă multe, împlinind lucruri pe care nici cu gîndul nu gîndeai că ar fi posibile. În celulele prigoanei comuniste, deţinuţii scriau pe talpa bocancului, făceau picturi pe gamelă, scriau poezii pe bucăţi de cîrpă, împleteau din resturi de flanea paltoane şi scurteici călduroase, ţineau prelegeri savante, uimind auditoriul cu ştiinţa lor. Dinu Mateescu ştia Noul Testament pe de rost, aviatorul Cucu “editase” un întreg dicţionar englez pe spatele unei cămăşi.”

Şi dacă noi acum ne numim români, este doar datorită lor şi forţei lor creatoare. Tehnic vorbind, noi ne mişcăm din inerţia cutremurului intelectual şi spiritual interbelic, iar dacă vom continua să fim la fel de inerţi, există toate şansele ca nepoţii noştri să se numească oricum, numai nu români.

Nouă ne lipseşte curajul de a muri pentru Idealul nostru. Noi plîngem cînd ne bat în comisariate pentru că distrugem instituţii publice. Noi apelăm la curţi internaţionale de justiţie cînd ni se încalcă drepturile. Dar Ei.. Ei au pus demnitatea, onoarea, cuvîntul, credinţa, identitatea mai presus de suferinţă, mai presus de chin, mai presus de foame.

Cine din noi ar putea spune: “Eu nu am stat în temniţă din cauza că eram român. Poporul român mi-a făcut Onoarea de a sta în temniţă pentru el” (Petre Ţuţea).

Cine din noi ar putea spune: “Noi nu săvîrşim acte de mişelie. Între acceptarea suferinţei pentru o cauză de onoare şi binele egoist şi îngîmfat, noi acceptăm suferinţa” (Virgil Maxim)

Cine din noi ar putea spune: “Eu care nu am plîns niciodată pentru mine în timpul îndelungatei suferinţe, plîngeam acum pentru persecutorul meu! Din ce adîncuri a izvorît, oare, emoţia mea?” (Liviu Brânzaş)

Dar poate este cineva printre noi care să fie gata să moară în locul prietenului de suferinţă de alături?

Este poate cineva care, la auzul certurilor pline de înjurături, să spună: “Vă rog să mă iertaţi că am auzit aceste cuvinte, frumoase ca din psalmi, pe care vi le-aţi spus unul altuia”? (Valeriu Gafencu)

Cu siguranţă, fiecare din tinerii de azi (revoluţionari, de altfel) se pot regăsi în asemenea mărturisire: „Am numărat pînă la 200, după care am pierdut numărătoarea. Însă n-am scos nici un geamăt. Dar, spre diferenţă de Părintele Dimitrie Bejan, care era preot şi pe care îl acoperea Darul, nesimţind nici o durere de la lovituri, eu le-am simţit pe toate pînă în vîrful creierului. N-am scos însă nici un cuvînt, avînd, şi atunci, şi după aceea, marea grijă să nu pîrăsc pe cineva. De aceasta mi-a fost cel mai frică: să nu scap un cuvînt despre cineva. Atît de mult m-au bătut, că, deşi fiecare dintre ei băuse cîte o sticlă de votcă înainte de a mă tortura, au obosit, căzînd neputincioşi. Darul lui Dumnezeu m-a ţinut. De atunci am primit porecla de «Fachirul».” (Pr. Marcu Dumitru)

Şi, iarăşi, cu siguranţă, aceeaşi tineri ai noştri ar spune cu fermitate: “Nu pot şi nu vreau să uit închisoarea. Acolo am trăit cele mai înălţătoare momente spirituale din viaţa mea”. (Pr. Ioan Iovan)

…………………………………

Şi mă gîndesc la “evenimentele sîngeroase” din aprilie 2009 şi la “spiritul de sacrificiu” al “revoluţionarilor” noştri şi mi se face ruşine de tot spectacolul “torturilor” suferite de aceştia dacă e să le compari cu sacrificiul supraomenesc absolut conştient şi smerit al acelei generaţii uitate de români absoluţi.

Noi am uitat să murim pentru Ideal.

 

P.S. “E important să ne cunoaştem sfinţii, eroii, elita intelectuală, ca să ne vindecăm de toate complexele şi ca să recunoaştem drumul pe care trebuie să mergem.” (Horia Brad – Revista Rost)

ŞOCANT!..dar adevărat! Despre paradă

Mi-am amintit ieri de şapte aprilie şi nu numai, iar asta mi-a stîrnit o mini revoltă faţă de spectacolul ordinar şi de prost gust la care suntem supuşi să asistăm, fără să fim în stare să ripostăm; spectacol care durează de mult timp, dar la care generaţia noastră abia acum se “conectează” cu adevărat. Nu despre şapte aprilie am de gînd să vorbesc, dar pentru a spune ce am de spus, am nevoie de o poveste de început.

Datele problemei: mii de copii cu hormoni înfierbîntaţi adunaţi, manipulaţi şi dirijaţi de un grup restrîns…of, nu, mai bine altfel: mii de copii revoltaţi de rezultatele electorale se adună din Proprie Iniţiativă (!) să-şi expună părerea … aruncînd cu pietre; cîteva sute de poliţişti cu misiunea de a proteja două clădiri din centrul capitalei alese în mod … aleatoriu; în jur de două sute de funcţionari ai aparatului parlamentului şi preşedinţiei … care în principiu nu ar trebui să aibă nici o legătură cu subiecţii electorali, adică oameni nevinovaţi;

Descrierea problemei: copii cu hormoni înfierbîntaţi adunaţi, manipulaţi şi dirijaţi de un grup restrîns revoltaţi şi frustraţi de prezenţa poliţiştilor, îi iau la bătaie, indiferent dacă se vede că sunt la fel de copii, în mare parte studenţi la academie, în urma căreia sunt calişiţi pe viaţă cam 300 dintre ei, fără să aibă nici cea mai mică vină, în principiu…calişiţi pentru că trebuia să fie o ţintă în care să fie aruncate pietrele, că doar nu le-o făcut degeaba; calişiţi din cauza unui stereotip mai mult sau mai puţin real că menţii..îs cum îs..dar revin la faptul că personajele noastre nu erau decît studenţi la academie. Funcţionarii aparatului parlamentului şi preşedinţiei, care în principiu nu ar trebui să aibă nici o legătură cu subiecţii electorali, adică oameni nevinovaţi, sunt evacuaţi (cu unele excepţii) de urgenţă, iar copiii revoltaţi, după ce i-o macit pe poliţişti, şi-au îndreptat furia asupra clădirilor.

Numai că nici un bou nu şi-a scos ochelarii de cal să înţeleagă că pietrele aruncate în clăriri nu dăunau comuniştilor, dar funcţionarilor nevinovaţi: secretari, consilieri, bucătari, servitoare, angajaţi ai băncii, ai serviciului de fotocopiere, etc., etc., etc. [banc la temă:  - Unde lucrezi? - La Parlament. - Oooo, în calitate de ce? - Servitoare..]; adică acolo nu numai deputaţi comu sau pseudo-comunişti stăteau, dar şi oameni absolut simpli care îşi cîştigau o bucată de pîine.  Nici un bou n-a înţeles că a distrus bunurile unor simpli funcţionari şi nu bunurile deputaţilor. Nici un bou venit acolo din Proprie Iniţiativă (!) n-a înţeles că acţionează în interesul cuiva şi nicidecum al comunităţii.

Dar voi în tot acest timp ştiţi ce făceaţi? Voi dădeaţi jos comunismul..da, da, îl dădeaţi jos..

Despre asta vreau, de fapt, să vorbesc, despre cum se dă jos comunismul, despre Anti-comunismul de paradă. Voi dădeaţi comunismul jos şi îl daţi jos şi acum, fără să înţelegeţi că el nu din parlament trebuie dat jos, dar din minţile şi sufletele voastre. Nu înţelegeţi că voi sunteţi comuniştii, pentru că nu sunteţi victime ale lui, dar mai mult, sunteţi produsul lui final. Bunicii şi părinţii voştri au fost victime directe, voi – produs. Da, da, sunteţi produsul final al comunismului!

Spaţiul ortodox din perspectiva teoriei civilizaţiilor

Teoreticienii civilizaţiilor au lansat de-a lungul vremii diverse definiţii şi ipoteze privind paradigma civilizaţională şi, fără îndoială, Huntington a reprezentat marele impuls de la sfîrşitul secolului al XX-lea, chiar dacă anterior au mai fost lansate un şir de analize la acest subiect. Îndrăznim să clasificăm întreaga literatură de specialitate în două perioade: pre şi post-huntingtoniană, bazîndu-ne pe faptul că avalanşa abordării teoriei civilizaţiilor a apărut ca reacţie, în mare măsură critică, la adresa paradigmei civilizaţionale a lui Huntigton. În pofida unor grave greşeli metodologice, Huntington are meritul de a fi „gîdilat” pretinsa intelectualitate mondială şi de a-i fi stîrnit interesul pentru o abordare diferită a sistemului internaţional. În acelaşi timp, reacţia promtă a marilor teoreticieni ai relaţiilor internaţionale s-a datorat nu numai „originalităţii” lui Huntington, dar mai ales lipsei de viziune asupra viitorului omenirii în contextul prăbuşirii sistemului bipolar de organizare a acesteia.

Nu intenţionăm să lansăm noi critici sau să le repetăm pe cele formulate anterior de alţi specialişti, dar vom axa analiza noastră pe un amănunt ignorat, în fond, de majoritatea. Ne miră teoretizarea maximă a paradigmei civilizaţionale fără a lua în seamă elementul esenţial al acesteia: criteriul de delimitare a civilizaţiilor. Albert Toynbee pare să fie cel mai conştient în problema delimitării civilizaţiilor, el nu doar definind civilizaţiile, dar stabilind şi criteriile de definire a acestora, spre deosebire de majoritatea antropologilor şi sociologilor care consideră civilizaţia un dat. Bineînţeles, Kroeber a făcut această remarcă cu 30 de ani înainte de apariţia teoriei lui Huntington, care a propus trei criterii de clasificare, inclusiv cel religios, dar care a primit nenumărate critici. Dacă suntem sau nu de acord cu această idee vom vorbi mai jos.

Civilizaţia, în accepţiunea noastră, este un sistem spiritual integru cu autoidentificare subiectivă comună a unui grup larg de oameni. Civilizaţia nu răspunde nevoilor materiale, aşa cum încearcă unii să inoculeze, dar exclusiv celor spirituale. Chiar dacă Huntington face referinţă la aceeaşi autoidentificare subiectivă, el confundă civilizaţia cu poporul şi o defineşte ca „cea mai cuprinzătoare grupare de oameni şi cel mai larg nivel de identitate culturală…..(şi) este definită de limbă, istorie, religie, cutume, instituţii comune…”. Or, civilizaţia este percepută astfel în termeni spiritual-culturali, contrar caracterului ei pur spiritual. Vom exemplifica spunînd că civilizaţia este definită în baza unui criteriu simplu, ca răspuns la întrebarea „Ce este şi pentru ce există omul?”. O conştiinţă de nivel cultural nu va putea niciodată da răspuns la această întrebare şi nu-i va găsi sensul. Un răspuns ar putea veni doar dinspre o conştiinţă de nivel spiritual (sau religios). În funcţie de acest răspuns delimităm acele 8 civilizaţii ale lui Huntington, cu invitaţia către cititor să efectueze exerciţiul intelectual de a răspunde la întrebare prin prisma tuturor celor opt civilizaţii în vederea demonstrării veridicităţii acestei afirmaţii. Specificăm doar că civilizaţia africană şi latino-americană au o situaţie incertă, iar asta derivă exclusiv din intervenţia civilizaţiei occidentale asupra primelor două.

Ni se pare important să menţionăm faptul că civilizaţiile sunt entităţi exclusiviste prin excelenţă. Fiecare reprezentant adevărat al unei civilizaţii le va percepe şi analiza pe celelalte prin prisma propriilor valori şi viziuni asupra rostului existenţei şi va ignora cu desăvîrşire posibilitatea ca Celălalt să gîndească diferit; iar în cazul civilizaţiei occidentale, chiar îi va impune Celuilalt modul său de viaţă. Civilizaţiile sunt incompatibile, prin definiţie, pentru că au răspunsuri incompatibile cu privire la rostul existenţei omului sau a omenirii în general. A spune că omul este un animal dotat cu raţiune este incompatibil cu a spune că omul este o fiinţă creată de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa; aşa cum a spune că nu există viaţă după moarte este incompatibil cu a spune că după moarte omul se reîncarnează.

Reducerea populaţiei rurale – factor destabilizator în continuitatea identitară a poporului

Inspiraţi de articolul „Ţara începe de la ţară”, vom încerca o abordare pragmatică a efectelor fenomenului migraţiei interne şi urbanizării în contextul real al Republicii Moldova. De asemenea, vom încerca să vedem legătura între reducerea numărului populaţiei rurale şi degradarea spirituală şi naţională a poporului, precum şi motivele susţinerii urbanizării de către factorii atât extra cât şi intra-naţionali.

În datele puse la dispoziţie de către Biroul naţional de statistică, observăm că la 1 ianuarie 2010, numărul total al populaţiei este de 3563,7 mii locuitori, din care 1476,7 mii – populaţie urbană şi 2087,0 – populaţie rurală.

Pentru 2009, „Numărul populaţiei stabile al Republicii Moldova la 1 ianuarie 2009 a fost de 3567,5 mii locuitori, din care 1476,1 mii (41,4%) – populaţia urbană şi 2091,4 mii (58,6%) – cea rurală, în scădere faţă de 1 ianuarie 2001, cu 67,6 mii persoane (inclusiv urbană cu 10,3 mii şi rurală cu 57,3 mii)”.

Datele pentru 1 ianuarie 2008 sunt următoarele: „Numărul populaţiei stabile a Republicii Moldova la 1 ianuarie 2008 a fost de 3572,7 mii locuitori, din care 1476,1 mii (41,3%) – populaţie urbană şi 2096,6 mii (58,7%) – populaţie rurală, în scădere faţă de 1 ianuarie 2001 cu 62,4 mii persoane (inclusiv urbană cu 10,3 mii şi rurală cu 52,1 mii)”.

Mai jos putem privi şi compara cifrele anilor 2001-2007:

Dat fiind faptul că metoda de calcul a procentajului nu arată obiectiv fluctuaţiile numerice, ne vom axa pe cifrele concrete. Observăm, astfel, o continuă scădere a numărului populaţiei rurale cu 61,7 mii în 2010 faţă de anul 2001, în timp ce numărul populaţiei urbane are un ritm de creştere mic, dar sigur.

Cauzele eterne ale migraţiei interne şi a emigrării sunt cunoscute de toată lumea – obţinerea bunăstării materiale, scop care ar putea fi uşor de atins dacă, vorba unui prieten, ne-am transforma într-un land german. Dar nu acesta e rostul existenţei Republicii Moldova, nu-i aşa?

Cităm din articolul menţionat la începutul textului nostru: „Ţara începe de la ţară. Aici ne sunt rădăcinile. Ca să smulgi un copac din pământ, îi tai rădăcinile. Îngenuncherea României a fost posibilă prin distrugerea, sistematică, a satului românesc”. Dar să vedem în cele ce urmează cum s-a manifestat şi se manifestă în continuare acest efort concertat de tăiere a rădăcinilor satelor Republicii Moldova.

Ciorbă cu varză, portocale și un pic de ciocolată

De câteva zile tot vreau să scriu, iar până mi-am făcut timp, s-au adunat câteva subiecte, pe care, din lene, o să le comasez într-un singur articol. O să fac o ciorbă despre fenomenul secularismului, sindromul inferiorității la majorități, despre decență și, ca idee proaspătă de azi, despre sondaje și obiectivitatea lor. Ceea ce au în comun aceste subiecte este manipularea, subliminală aș spune eu, a oamenilor (și a femeilor, ca să păstrăm principiul egalității genurilor).

Încep cu un post scriptum la un articol care m-a făcut celebră . Am înțeles anul acesta ceea ce nu am observat anul trecut, când am scris articolul. Purtarea ostentativă a panglicii Sfântului Gheorghe am analizat-o din perspectiva imperialismului rusesc, când ar fi trebuit s-o fac din perspectiva minorității rusofile din Moldova. E adevărat că ambele sunt interdependente, dar există diferențe de principiu, indescifrabile de către observatorii vieții publice, carele suntem noi.

Să știți că ei au dreptate în a purta panglica. Este comportamentul logic și normal al unei minorități. Din punct de vedere psiho-social, reprezentanții minorității au doar două opțiuni: fie se lasă asimilați, fie luptă pentru supraviețuire. E clară opțiunea minorității rusofile, ei nu se vor lăsa asimilați și vor întreprinde orice acțiune pentru a nu doar supraviețui, dar a redeveni “majoritate decidentă”. Peste caracterul organizat al distribuirii panglicilor, fenomenul comportă, mai ales, un acord mutual al membrilor comunității, mutualitate care apare doar în cazul riscului de dispariție a acesteia. Același fenomen e întâlnit și la găgăuzi, doar că ei au o altă formă de manifestare, mult mai periculoasă pentru noi. Ei fac copii! Se înmulțesc!

Ce facem noi pentru contracararea agresivității rusofililor? Maxim 35 de persoane poartă panglici tricolor,  iar alte câteva zeci de persoane, intelighenți alde mine, scriu articole pe net despre cât de  agresivi sunt rușii an de an. Or ăsta e comportament de minoritari, nu de majoritari. A striga la rândul nostru despre cât de români sau cât de moldoveni suntem ne postează în aceeași căldare minoritară, iar asta se întâmplă din cauza că ne-am pierdut memoria istorică, ne-am îmbolnăvit de sindromul inferiorității. Un lucru înțelept putem face totuși: să învățăm de la minoritari ce înseamnă mutualitatea unor acțiuni. Nu demonstrăm în fiecare zi cine suntem, dar învățăm a lupta pentru supraviețuire. A, dar cum să facem asta. Aici deja putem învăța de la găgăuzi; Putem Naște Copii – purtători ai identității. Sau să învățăm de la estonieni, care în perioada sovietică au dus cea mai mare luptă de supraviețuire posibilă, menținându-și similar numărul de locuitori: nu erai considerat estonian dacă nu aveai Măcar 3 copii – asta era forma de rezistență, unica posibilă. Dar noi vrem să facem master-uri în evropa și să ne lamentăm în continuare de mizeria în care ne aflăm. Dar oare nu-i posibil să studiem aici și să ne consolidăm statul așa cum vrem, nu așa cum ne învață evropenii?

Al doilea ingredient al textului: fenomenul secularismului, atât de vehiculat în ultima perioadă. Definiția general acceptată a termenului constă în separarea entității statale de entitatea religioasă. Nu intru în detalii dacă aprob sau nu această separare, dar utilizarea termenului în secolul al XXI-lea este din start vicioasă, chiar aberantă. Republica Moldova este de iure și de facto stat laic, niciodată n-a fost altfel și nimeni nu încearcă a o transforma în stat religios.

Despre destituirea morală a indivizilor sau cum să faci din om neom

Există cărți între cărți, dar unele trebuie să fie lectură obligatorie a fiecăruia dintre noi. Azi noapte am citit mărturisiri de groază despre închisorile comuniste din România. Altfel de mărturisiri… mărturisiri de… Iubire!

Frânturi de mărturisiri

(pentru coperta din spate sau ca introducere)

Timp de trei ani am scris aceste pagini tensionat, urmărit, singur. Nu le pot reciti. Nu le pot sistematiza.

Sunt bătrân şi bolnav. Nu mai pot lupta, nu mai pot rezista dar nu pot muri fără a mărturisi tuturor oamenilor, cinstit şi obiectiv, cele ce am trăit, am văzut şi am suferit.

Sunt 16 ani de când ne-am eliberat plângând, sufocaţi, trişti din Aiud şi de când ne simţim întemniţaţi de statul ateist. Nu avem libertate, nu avem mulţumire sufletească, nu avem dreptul de a ne exprima, de a mărturisi public.

Îmi fac o datorie sfântă faţă de lumea întreagă în a comunica cele petrecute aici şi sunt conştient că nu îmi risc viaţa, ci sufletul. Căci dacă m-ar ucide pentru această mărturisire de adevăr aş fi fericit dar ei ucid sufleteşte, ei distrug omul, ei ne vor unelte ale iadului lor şi asta mă înspăimântă.

Am mărturisit adevărul şi numai adevărul. (…) Sunt în deplină pace sufletească, lucid mintal, lipsit de orgolii, încât am putut mărturisi aici fără nici o umbră de modificare a realităţii.

(…)

Aceste rânduri le scrie un nimeni, un anonim, un bătrân, un proscris şi el, ca şi Calciu, Soljeniţîn, Iacunin cu tot neamul lor. Omenirea trebuie să opteze şi să îndrăznească.

Nu ştiu ce se va întâmpla cu aceste mărturisiri şi nici cu mine, dar am fost dator să le scriu. Dacă voi fi arestat şi chinuit, nu voi mai fi eu răspunzător de ce se va petrece cu mine. Eu sunt cel cuprins în aceste rânduri – testament şi cu groază gândesc că aş putea fi mutilat sufleteşte, mental şi volitiv – dar pe acela să nu-l ascultaţi, ci să faceţi responsabili pe torţionarii mei de mutilarea mea.

Mă rog fierbinte să fiu păzit, să nu cad, să mor fără pată, creştineşte iar aceste mărturisiri să găsească suflete curate şi credincioase care să le primească şi prin care să rodească. De aceea această carte se va numi “Document pentru o lume nouă”.

Atâta vreme cât eu voi mai trăi aceste documente să nu se publice, ele pot fi însă folosite ca material documentar, scris aşa încât să nu conducă vigilenţa securităţii până la mine.

Repet, este o mărturisire – o dedic oamenilor. E o modalitate ultimă de dragoste şi de slujire!

Acest…Document pentru o lume nouă, e una din cele mai pure expresii a frumuseții sufletului omenesc, dar în același timp un…strigăt mut… pentru generațiile de acum care nu au ochi să vadă și nici urechi să audă. Îmi rămâne doar să sper că se vor găsi dintre aceia care să audă strigătul și să inițieze adevărata schimbare.

Închisorile comuniste au avut scopul primordial de a dezumaniza, de a destitui calitatea de om și de a transforma oamenii în dobitoace. Mi-e frică de faptul că au reușit; au reușit să ne transforme pe toți noi în victime, iar în loc să înțelegem asta nu facem altceva decât să repetăm cu profundă dedicare sloganele folosite de comuniști în procesul general de…Reeducare. Chiar dacă termenul este legat, în special, de experimentul “Pitești”, reeducarea a afectat și continuă să afecteze spiritul românului adevărat.

Reeducarea sau sinonimul acesteia, dezumanizarea, nu a căutat niciodată lichidarea fizică a deținuților, obiectivul major fiind “convingerea” acestora de a renunța la principii, la valori, la tradiție, de a renunța, în definitiv, la ei înșiși.  O îmbinare meschină și tragică de genocid și etnocid care a făcut din om neom. Și îmi amintesc aici de o altă lucrare (1984) în care Poliția Gândirii nu trebuia să omoare omul dar să-l facă să iubească pe Lider. Or, anume asta s-a căutat prin reeducare: renunțarea la propria identitate națională în schimbul dedării complete unei noi identități – cea a dobitocului fără rațiune și simțire care să se hrănească din slogane și să fie mulțumit pentru că Partidul îi iubește și îi îngrijește.

Rămâne doar să decidem dacă continuăm să fim ceea în ce am fost transformați sau ne revoltăm și recăpătăm valorile pentru care am fost omorâți identitar.

Identitatea Naţională: instrucţiuni de folosire

Aş vrea să încep cu noţiunile de bază: ce-i aia identitate, ce-i aia naţională, ce-i aia instrucţiune, ce-i aia folosire…dar o să evidenţiez, totuşi, în primul rând noţiunea de popor, cum şi cu ce se mănâncă acesta din urmă. În limbaj orwellian, expresia “cu ce se mănâncă un popor” cade sub incidenţa dublugânditului. Adică o să spun şi ce reprezintă un popor, dar şi sensul direct – cu ce se mănâncă, se devorează, se şterge un popor de pe faţa pământului.

Un popor, în primul şi primul rând, nu e totuna cu naţiunea. La un curs de Geografie etnică şi confesională am avut ocazia să trec în revistă multitudinea definiţiilor oferite termenului de naţiune şi doar una singură m-a satisfăcut, cea a lui Benedict Anderson care spunea că Naţiunea este o comunitate imaginată (celebra frază: “Am creat Franţa, acum să-i creem pe francezi”). Interesant e faptul că profesorul ne-a “recomandat” să nu utilizăm niciodată noţiunea de Popor, pentru că o fi cică extrem de ambiguu. Or, marii teoreticieni în domeniu au cam evitat asemenea formulări. Explicaţia acestui fenomen este intenţia de a umbri mai mult sau mai puţin una din importantele valori ale unui neam: solidaritatea transgeneraţională. Pentru că un Popor nu înseamnă totalitatea indivizilor care vorbesc aceeaşi limbă şi sunt cetăţeni ai aceleiaşi ţări, ci mult mai mult: totalitatea celor care au împărtăşit acelaşi set de valori din momentul apariţiei poporului până în momentul dispariţiei acestuia, sau mai simplu: un popor este constituit din toţi cei care sunt, au fost şi vor fi păstrători ai aceleiaşi limbi, istorii, credinţe, etc. Iar acest set de valori definitorii pentru un popor reprezintă Identitatea Naţională. Pentru ca eu să fac parte dintr-un popor, trebuie să am aceeaşi identitate, acelaşi set de valori care îl aveau strămoşii mei.

Acum să trecem la studiu de caz. Bineînţeles, Noi. Cine suntem noi? De unde venim? Încotro ne îndreptăm? Apăi noi iaca am apărut în epoca renaşterii, suntem modernişti şi post-modernişti şi ne ducem n….a nebe, za zviozdocicoi… Fals! Ţineretu modern spune că noi suntem români şi punctum (fără să ştie ce avea în vedere Eminescu cu acest “şi punctum”) şi are dreptate, în principiu. Dacă ne tragem de la Rîm sau din altă parte, dacă vorbim o limbă latină sau latinii ne-au preluat limba n-o să dezbatem aici. Dar trebuie neapărat să vedem ce înseamnă a fi totuşi român.

A fi român înseamnă să vorbeşti româneşte. În cazul ăsta sunt într-o dilemă identitară profundă, pentru că nu ştiu dacă eu personal sunt franţuzoaică, spanioloaică sau englezoaică sau româncă, pentru că le vorbesc pe toate. Se pare că limba vorbită nu este unicul criteriu de definire a identităţii. Spuneam mai sus să Identitatea naţională este un set de valori,  transgeneraţionale (care nu s-au schimbat din momentul apariţiei până în prezent), haideţi dar să le vedem care-s. Limba – într-adevăr, avem peste 20 mln de vorbitori ai dialectului daco-român şi alte câteva sute de mii de vorbitori ai altor 3 dialecte. Nu cifrele contează, dar indiscutabil Limba este o valoare naţională pentru că ne defineşte ca unitate. Teritoriul – cam ciopârţit, dar este. Credinţa Ortodoxă (iaca aişi scandal amuş) – suntem unul din unicele două popoare din lume care s-a născut creştin, nu a fost creştinat, dar s-a născut creştin! Valorile trebuie să fie împărtăşite sincer şi să nu se excludă reciproc. Asta nu-i teoremă, e Axiomă.

Dar haideţi să vedem cum stăm la partea practică, că de vorbit suntem buni. Spunem că suntem români, dar ne trimitem soldaţii la parade prin Moscova. Spunem că vorbim româneşte dar nu renunţăm la rusisme, pentru că e cool. Spunem că suntem creştini, dar nu mergem la Biserică. Spunem că suntem anticomunişti, dar nu suntem decât nişte victime jalnice ale comunismului. Spunem că respectăm instituţia familiei, dar susţinem pedarastia. Lista poate continua la nesfârşit…

Ideea e următoarea, inutil urlă unii că sunt români, dacă se pişă pe valorile româneşti. Renunţarea la o valoare sau alta înseamnă detaşarea de identitatea românească, înseamnă întoarcerea cu spatele la sângele strămoşilor curs pentru ca noi să existăm, înseamnă moartea poporului. Tehnic, în momentul în care valorile primelor generaţii dispar, poporul dispare, pentru că încetează orice legătură fizică şi spirituală a contemporanilor cu înaintaşii. Diagrama ilustrează foarte clar, astfel încât şi copiii de grădiniţă să priceapă: totalitatea de oameni X din secolul N, care nu împărtăşesc valorile naţionale ale poporului din momentul etnogenezei şi primelor secole de existenţă, nu mai fac parte din acest popor, iar inventarea pseudo-valorilor lărgeşte şi mai mult prăpastia. Or, debitarea sloganelor naţionaliste, pe de o parte, şi promovarea, în acelaşi timp, a viciilor moderniste, pe de altă parte, nu este decât joc politic murdar, nu pentru că politica e murdară, dar pentru că atentează la valorile naţionale în scopuri perfide. Murim/ ne omoară văzând cu ochii, dar noi suntem toleranţi, ai?

Să vedem dacă suntem români sau suntem deja europeni, iar dacă Doamne Fereşte am ajuns să fim a doua, încetaţi să întinaţi memoria celor care au murit pentru ca voi să scuipaţi peste 18 secole de existenţă a poporului român.

“Sau ţara aceasta să fie în adevăr românească, sau nici nu merită să fie!” (Mihail Eminescu)

Rezumat: Se ia una bucată Identitate naţională cu toate componentele incluse, se conservează şi se transmite intactă generaţiilor viitoare!