Problema Basarabiei la Conferinta de Pace de la Paris

La 27 martie, intreaga romanime basarabeana sarbatoreste Unirea cu Tara – eveniment marcant in istoria nationala, care a dus la crearea Romaniei Mari. Povestea Actului Unirii, adoptat de Sfatul Tarii din Basarabia este bine cunoscuta, de aceea, va propun mai jos o scurta incursiune in etapa post-Unire, perioada in care delegatii romani au luptat la Conferinta de Pace de la Paris din 1919 in vederea recunoasterii internationale a evenimentelor de aici.

Complicata situatie cu care avea sa se confrunte Romania la Paris in 1919 in ceea ce priveste Basarabia a inceput de facto in 1812, odata cu anexarea teritoriului dintre Nistru si Prut la Imperiul Tarist. Trebuie sa mentionam faptul ca in 1856 judetele Chilia, Ismail si Cetatea Alba sunt retrocedate Romaniei, pentru ca, in 1878, acestea sa fie reanexate de rusi. In 1918, Basarabia se uneste cu Romania, formand, impreuna cu Transilvania si Bucovina, Romania Mare.
In aceasta ordine de idei, esenta problemei Basarabiei la Paris a constituit recunoasterea acesteia ca parte a Romaniei sau ca parte a Rusiei. Astfel, de-a lungul Conferintei, Basarabia a facut parte atat din Problema romaneasca, cat si din Problema rusa.
De fapt, problema Basarabiei e rezultatul revolutiei ruse, altfel, ea ar fi fost recunoscuta fara mari discutii ca parte integranta a Romaniei.
La data de 2 decembrie 1917 este instituita RASSM, formatiune statala care va exista pana la 14 ianuarie 1918, cand intr-un anumit context politico-social, autoritatile romane vin in Basarabia, in martie semnandu-se actul de Unire. Punctul de vedere rus considera aceasta data ca o prima interventie a armatelor Antantei pe teritoriul Rusiei. Ca urmare a acestui fapt, intre 14 ianuarie 1918 si anul 1939 nu exista relatii dimplomatice intre Rusia si Romania.
Hotararile Marilor Puteri asupra Basarabiei au fost dictate in mare parte de ideea autodeterminarii nationale, de rand cu realpolitik-ul rusesc. Marile puteri au promovat in privinta Basarabiei o politica de oportunism, evidentiata prin atitudinea acestora pana in luna mai 1919, cand dreptul Romaniei asupra Basarabiei nu era contestat, si incepand cu luna mai 1919, cand Basarabia devine parte a problemei ruse in contextul avansarii lui Kolceak impotriva administratiei bolsevice instaurate in Rusia.
Discutiile asupra problemei Basarabiei la Conferinta pot fi impartite in doua etape. Prima etapa se caracterizeaza prin recunoasterea neconditionata a Basarabiei ca parte componenta a Romaniei. Franta si Marea Britanie declarau Basarabia romaneasca, iar SUA sustinea faptul ca Basarabia e romaneasca dar se afla in conexiune cu problema rusa.
La 27 ianuarie 1919 este atestata prima mentionare a problemei Basarabiei la Conferinta, in cadrul Comisiei teritoriale romanesti, fiind privita ca parte integranta a Romaniei.
La 8 februarie 1919 Comisia teritoriala romaneasca declara si recunoaste Unirea Basarabiei cu Romania.
La 5 martie 1919, Jules Laroche, membru al delegatiei franceze la Conferinta si membru al Comisiei pentru statele nou formate, intr-un discurs sustine reatasarea Basarabiei la Romania invocand justetea argumentelor istorice.
La 6 aprilie 1919 Comisia teritoriala Centrala declara ca Unirea trebuie sa fie acceptata si recunoscuta in virtutea dreptului istoric.
Incepand cu mai 1919, in contextul cresterii influentei lui Kolceak, Consiliul Ministrilor de Externe respinge documentele Comisiei teritoriale, iar SUA declara ca nu se poate decide nimic fara Rusia. Din acest moment Basarabia devine oficial parte a problemei ruse.
Anterior, in martie 1919, potrivit Memorandumului lui Maklakov problema rusa este inghetata pana la formarea unei Constituante Ruse.
La Paris erau doua delegatii basarabene, una parte a delegatiei romanesti, condusa de Ion Pelivan, si a doua, parte a delegatiei rusesti – Comitetul de salvare a Basarabiei de sub jugul romanesc din care faceau parte Krupenski, Shmidt, Tziganco: membri ai Sfatului Tarii care votasera impotriva Unirii. Acestia aduc la Paris ideea unui plebiscit in vederea determinarii pozitiei populatiei bastinase, fiind sustinuti finainciar de emigratia rusa. Piotr Miliukov expune ideea imperialismului romanesc asupra Basarabiei aducand ca argument faptul ca la recensamantul din 1897 erau atestati numai 47,6 % romani in Basarabia.
La 12 iunie 1919 e recunoscut guvernul Kolceak, ceea ce creaza o stare de incertitudine in privinta Basarabiei.
La 1-2 iulie 1919 are loc o sedinta in privinta problemei basarabene, fiind invitati Bratianu si Maklakov. Reprezentantul rus emite ideea a doar 4 judete romanesti in Basarabia. Totodata el mentiona faptul ca armata romana a ocupat Basarabia si ca populatia autohtona, in consecinta, nu doreste unirea cu Romania.
In urma mai multor confruntari, Bratianu pleaca de la Conferinta, in locul lui venind Vaida-Voievod.
Dupa respingerea ofensivei lui Kolceak in Rusia, Basarabia revine in cadrul problemei romanesti.
In intreg procesul de discutare a problemei Basarabiei la Conferinta, aceasta a constituit in mana marilor puteri:
• mijloc de presiune asupra Romaniei (Tratatul minoritatilor, Tratatul cu Austro-Ungaria, interventia in Ungaria)
• moneda de schimb (Basarabia vs. Cadrilater; Basarabia vs. Banatul sarbesc)
• santaj (Italia sustinea ca Ro o sa aiba nevoie de marile puteri atunci cand Rusia o sa incerce sa ia inapoi Basarabia)

Anul 1859 în istoria raporturilor politice internaţionale ale Tarilor Române

Mi-am adus aminte că în anul întâi de studii la universitate, am scris teza de an despre Unirea Principatelor şi despre atitudinea marilor puteri vis-a-vis de acest eveniment. Propun mai jos, celor interesaţi, textul lucrării modestei mele persoane, care abordează momentul 1859 mai mult din perspectivă externă.

Problema Unirii Principtelor a prezentat interes deosebit nu numai pentru faptul că definea noua ordine europeană, indicând şi căile de acces spre realizarea acesteia. A reprezentat, în egală măsură, şi un reper în funcţie de care puterile europene şi-au precizat atitudinea, sentimentele sau resentimentele unele faţă de altele . Unirea Principatelor însemna aplicarea în practica politică europeană a unui nou principiu, cel al naţionalităţilor, pe care Franţa l-a îmbrăţişat şi pentru triumful căruia a luptat cu toate forţele sale .
“Sânt momente, în decursul istoriei, în care popoarele trebuie să-şi afirme personalitatea, voinţa de a trăi liber, capacitatea de a contribui, creator şi eficient, la sporirea patrimoniului civilizaţiei umane. Pentru români, anul 1859 a reprezentat un asemenea moment.” Într-adevăr, anul 1859, prin dubla alegere a colonelului Cuza în fruntea Principatelor şi prin unirea acestora, a reprezentat pentru poporul român un moment de afirmare pe plan internaţional, pe de o parte, şi de consolidare internă, pe de alta, a reprezentat renaşterea conştiinţei naţionale şi conştientizarea ca neam a celor de o limbă din spaţiul extra-carpatic.
Acest subiect a fost pe larg abordat de mulţi autori şi în diferite perioade, aceasta influenţând oarecum esenţa relatărilor. Pe când unii s-au axat în principal pe simpla relatare a faptelor, alţii au oferit o analiză profunda a evenimentelor din 1859. Trebuie menţionat aici aportul considerabil a unor autori care au deschis marelui public aspecte necunoscute ale problemei până la momentul scrierii. În acelaşi timp, alţii s-au dedicat colectării de documente pentru facilitarea studiului.
Autorii români şi, respectiv, basarabeni, au folosit documentele existente în vederea profilării unei opinii referitor la poziţia ţărilor europene vis-à-vis de procesul de unificare apărut în Principate. Din fericire, există o multitudine de documente, constând în rapoarte sau scrisori private a reprezentanţilor Puterilor Garante, din care se observă poziţia lor în acest sens. Corespondenţa activa a ambasadorilor cu guvernele ţărilor din care făceau parte, ne permite astăzi să evaluam lucrurile aşa cum au fost ele, fără a fi influenţaţi de opiniile unui sau altui autor.
Studiind cu atenţie o parte din respectivele documente, mi-am format eu însămi o opinie în această direcţie, dar pe lângă expunerea propriei poziţii am evidenţiat şi ideile altor autori sau am oferit publicului citate concrete care să demonstreze o părere sau alta.
Lucrarea de faţă reprezintă o sinteză a ideilor unor autori referitor la aspectul internaţional al dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza, dar şi o analiză a subsemnatei asupra aceluiaşi aspect.
Subiectul în cauză m-a atras prin importanţa sa pentru evoluţia conştiinţei naţionale a românilor de-a lungul timpului. Considerându-mă însuşi de naţionalitate română, am încercat să relev spiritul unitar al românilor ce dăinuie de veacuri, dar şi să aduc o dovadă în plus arfirmaţiei că românii s-au vrut a fi întotdeauna un stat unitar, modern şi independent, doar că în momente specifice ale istoriei au fost puşi în jocul marilor puteri europene. Uneori în concordanţă cu deziratele românilor, alteori nu, puterile europene au avut întotdeauna un cuvânt de spus în evoluţia statului. Cu toate acestea românii au pus Europa în faţa faptului împlinit, demonstrând că nu sunt un popor de mâna a doua.