Despre creştinofobie, toleranţa faţă de babe şi agenţii ideologiei “atracțiilor romantice” de la Chişinău (1)

Motto: O babă nespălată pe picioare, care stă în faţa icoanei Maicii Domnului, faţă de un laureat al premiului Nobel ateu – baba e om, iar laureatul premiului Nobel e dihor. Iar ca ateu, ăsta moare aşa, dihor.
Petre Ţuțea

O colegă respectabilă de la o publicaţie care cochetează cu Adevărul, se întreabă retoric de ce dragii noştri guvernanţi „politicieni descuiaţi la minte, pe care nu trebuie să-i convingi de beneficiile integrării europene” se fac a nu auzi că „fără legea antidiscriminare nu pupăm regimul fără vize”. Autoarea acuză indirect Executivul că s-ar teme să piardă „simpatia evlavioaselor babe votante şi eventuala blagoslovire electorală din partea unor marcheli”. În opinia ei, adoptarea legii antidiscriminare ar însemna “asigurarea unor drepturi egale pentru toţi oamenii – că-i ţigan, musulman, homosexual, bolnav mintal sau moldovean statalist sănătos creştin familist exemplar”.

Prima întrebare care se impune aici, ar fi de când în Moldova bătrânele care cresc copiii fiicelor lor împrăştiate prin lume de sărăcie au încetat să mai fie bunicuţe şi au devenit „babe”? E un efect al promovării nediscriminării, cumva? Şi de ce bunicuţele noastre, din bănuţul cărora s-au reconstruit mănăstirile şi bisericile distruse de comunişti, percepute de o jurnalistă care se joacă de-a Adevărul drept „babe evlavioase” nu mai au dreptul să-şi apere convingerile religioase? De unde atâta dispreţ pentru nişte femei în vârstă, care trăiesc dintr-o pensie mizerabilă din care rup cu greu nişte leuţi ca să facă câte un parastas pentru cei care nu mai sînt printre noi? Oare în oamenii aceştia trebuie să scuipăm frustrările noastre politice?

N-aş vrea să scriu prea mult despre propaganda “beneficiilor integrării europene” sugerând doar cititorilor să-şi amintească dacă au citit ceva despre “prejudiciile integrării europene”. Poate vre-o criză în Grecia? Sau poate vre-un plan bugetar “sălbatic” pentru muritorii de rând din Irlanda? Da oare ce l-o fi apucat demisionarea pe premierul portughez Jose Socrates acum un an? Da cum ar fi să încerci să-I convingi de viitorul luminos al integrării europene pe somerii din ţara lui Georgio Papandreou sau pe muncitorii din republica ex-premierului Silvio Berlusconi? Nu mai zic de spanioli sau sloveni.

Revin la subiectul legii nediscriminare de a cărei neadoptare se arată nemulţumită editorialista de la publicaţia care cochetează cu Adevărul. De ce cochetează? Pentru că nu cred că autoarea nu cunoaşte că nu doar „babele evlavioase” şi Preasfinţitul Markel este împotriva legii nediscriminării. Împotriva adoptării acestui proiect de lege este cea mai importantă comunitate religioasă din Republica Moldova şi majoritatea Bisericilor Evanghelice din ţara noastră.

Cu ceva timp înainte de publicarea materialului despre preţul vizelor europene pentru moldoveni, mitropolitul Vladimir a mediatizat o pastorală în care a criticat poziţia Organizației Națiunilor Unite care a recomandat insistent Guvernului să „asigure o legislaţie solidă împotriva discriminării”. Pentru jurnaliştii leneşi care nu obişnuiesc să citească până la sfârşit un text mai mare de 2000 de semne citez din mesajul Întâistătătorului Bisericii Ortodoxe din Moldova adresat clerului, cinului monahal şi dreptcredincioşilor creştini: „Considerăm că pretenţiile expuse de Heiner Bielefeldt întru aşa-zisa apărare a minorităţilor religioase şi sexuale urmăresc de fapt încălcarea drepturilor majorităţii cetăţenilor ortodocşi din Moldova”.

Ce înseamnă o pastorală scrisă de mitropolitul Vladimir în Republica Moldova? Asta înseamnă că în circa 1500 de biserici ortodoxe în care duminicile din post se adună de la 50 la 100 de creştini, credincioşii au auzit de pe amvon „…Şi dacă democraţia înseamnă respectarea voinţei poporului, de ce propunerile înaintate de Bielefeldt doresc cu orice preţ încălcarea ei? … De fapt, programul propus de reprezentantul ONU nu constă atât în apărarea drepturilor minorităţilor religioase sau sexuale, cât în slăbirea şi ruinarea credinţei ortodoxe, fiind o continuare subtilă a ateismului militant început în anii 40… De aceea vă îndemn la trezire, la rugăciune şi post, la studii şi lecturi ale Sfintei Scripturi şi ale sfinţilor părinţi, dar şi la acţiune: nu permiteţi ca drept-măritoarea credinţă să fie călcată în picioare”.

Clubul de discuții ideologice ”Eranos”

Institutul de Politici Alternative (IPA) invită pe cei interesați la deschiderea Clubului de discuții ideologice ”Eranos”. Clubul își propune crearea unei platforme de dialog între reprezentanții diverselor curente doctrinare, pentru a analiza subiecte de importanță locală, națională sau globală și a iniția o sinergie conceptual-doctrinară în stare să răspundă provocărilor unei societăți postmoderne.

Printre subiectele care urmează a fi abordate la ședințele Clubului se numără: Uniunea Europeană sau Uniunea Eurasiatică?; Stat polietnic sau stat național?; Criza statului asistențial sau criza capitalismului?; Postmodernitatea și a patra teorie politică – conservatorismul; Globalizare, alterglobalizare sau antiglobalizare?; Concepția dominației culturale a lui Antonio Gramsci; E posibilă alternativă socialismului și capitalismului?; Locul Doctrinei National-Liberale din RM în contextul politicii de extindere a UE și altele.

Clubul de discuții ideologice ”Eranos” va avea în calitate de invitați intelectuali și lideri de opinie din Republica Moldova, România, Rusia, SUA și Italia.

Evenimentul de lansare a lucrărilor Clubului se va desfășura pe 11 martie 2012, ora 16.00, în incinta Centrului academic internațional ”Mihai Eminescu” (blv. Dacia, 20). Vă rugăm să confirmați prezența dvs. la adresa ipa.institut@gmail.com

Societatea civilă și Statul de Drept

Statul de drept și societatea civilă – noțiuni abstracte la prima vedere – sunt entități complementare, relația dintre acestea, simplificată la maxim, putînd fi comparată cu îmbrăcarea mănușii pe mînă. Ambele entități sunt produsele organizate ale unei comunități distincte de oameni, avînd ca scop realizarea interesului acestei comunități, definit de comun acord, pe baza principiului îndeplinirii Binelui comun. Interesantă este abordarea unor politologi potrivit cărora ”putem vorbi despre un stat de drept doar atunci cînd apare distincția clară între stat, pe de o parte, și societate civilă, pe de alta”. Remarcăm faptul că această distincție nu trebuie nicidecum să plaseze statul de drept și societatea civilă pe poziții de confruntare. Dimpotrivă, acestea trebuie să colaboreze, mai ales avînd în vedere că statul de drept este legitimat prin procese electorale la care participă reprezentanții societății în ansamblu, fie că fac sau nu parte din sectorul asociativ. Pornind de la această premiză, vom analiza cîteva dintre trăsăturile relației stat de drept – societate civilă (sector asociativ), din perspectiva realităților Republicii Moldova.

Statul de drept, bazat pe democrație constituțională, se spijină pe următoarele idei și mecanisme complementare:

1. Mecanismul ”majoritatea decide; minoritatea se conformează deciziei majorității”;

2. Principiul respectului față de minorități, în conformitate cu deciziile luate de comun acord cu majoritatea;

3. Respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului;

4. Ideea de dreptate.

Apreciem viziunea potrivit căreia statul trebuie să fie garantul orînduirii, să adapteze în permanență regulile și structurile orînduirii la exigențele dezvoltării societății pentru a asigura o bună dezvoltare în spiritul dreptății și al ideii de bine comun.

Componentele orînduirii de care se face responsabil statul sunt regulile, structurile de stat și infrastructura. Este, de asemenea, necesar să facem distincție între administrația de stat și activitatea politică. Administrația trebuie să asigure respectarea legilor și funcționarea normală a instituțiilor de stat; oamenii politici responsabili de guvernare trebuie să aibă o viziune de dezvoltare a societății prin organizarea orînduirii și prin adaptarea acesteia la schimbările determinate de evoluția istoiei și a vieții sociale.

Societatea civilă întruneşte toate formele asociative, cu excepţia celor care administrează puterea de stat, care reprezintă diverse interese ale membrilor și susținătorilor acestora. Societatea civilă este un sistem de relaţii neguvernamentale şi sociale, ale instituţiilor publice, care exprimă diverse interese, nevoi şi valori ale societăţii şi care dau persoanei posibilitatea să-şi realizeze drepturile sale civile. Societatea civilă formează acel mediu social de convieţuire al persoanelor, unde are loc activitatea lor socială, care determină, în esenţă caracteristicile modului lor de viaţă. Sectorul asociativ s-a consolidat din ce în ce mai mult, în ultimii ani. Libertatea de expresie, de întrunire şi de acţiune de care beneficiază organizaţiile societăţii civile (OSC) demonstrează, per ansamblu, viabilitatea societăţii civile din Moldova. Este adevărat că mai persistă unele lacune legislative, dar activizarea maximă a cooperării dintre societatea civilă şi administraţia publică centrală şi locală le va înlătura în cel mai scurt timp. Concepţia precum că dezvoltarea societăţii civile depinde de o legislaţie cît mai permisivă este, în opinia noastră, greşită. Bineînţeles, legile trebuie să asigure buna funcţionare a organizaţiilor societăţii civile, dar acestea, la rîndul lor, trebuie să respecte anumite angajamente asumate de întreaga societate în vederea asigurării principiului Binelui Comun. Or, toate formele de asociere, fie ale puterii de stat, fie ale societăţii civile, trebuie să activeze doar în această direcţie.

Contribuţia societăţii civile la consolidarea statului de drept

În ultimii ani, relația dintre administrația publică și sectorul asociativ a fost consolidată prin adoptarea și punerea în aplicare a Strategiei dezvoltării societății civile în anii 2009 – 2011. Potrivit acesteia, organizaţiile societăţii civile (OSC) se afirmă tot mai vizibil ca partener plenipotenţiar în colaborarea cu autorităţile publice şi cu mediul de afaceri atît la nivel naţional, cît şi pe plan local. Situaţia este influenţată, pe de o parte, de profesionalismul, deschiderea şi implicarea activă a OSC din diverse domenii în soluţionarea problemelor cu care se confruntă statul, iar pe de altă parte, de necesitatea implementării standardelor europene care presupun o implicare activă a societăţii civile în procesul de luare a deciziilor.

Idealul Național: A FI sau a Nu FI

Din cînd în cînd, atenţia publicului cititor (care nu depăşeşte nici 1% din totalul celor care ştiu să citească în RM – vezi datele Barometrului opiniei publice din mai 2011, dar şi rezultatele altor cercetări sociologice) este „deranjată” timid de tot de vreun autor neprofesionist în ale scrierii cu încercarea de a repune în discuţie publică tema Idealului Naţional. Ce să-i faci dacă profesioniştii în ale scrierii nu abordează deloc această temă ! Aşa că şi eu, un neprofesionist al condeiului, mă alături celorlalţi, încercînd să contribui la ridicarea în conştiinţa publică a problemei definite cu termenul întrucîtva romantic de „Ideal Naţional”.

Acest „din cînd în cînd” este foarte rar: în ultimii 20 de ani, cîţi s-au scurs de la „independenţă” încoace, putem număra pe degete acele cîteva publicaţii în care a fost abordată nemijlocit problema Idealului Naţional pentru Republica Moldova sau pentru poporul ei, oricum ar fi definit acesta (de la românitate „înstrăinată” la „popor plurietnic”).

În România, îndată după reconfigurarea radicală a statului în 1918, a statalităţii poporului român, tema Idealului Naţional şi a modalităţilor înfăptuirii lui a dominat conştiinţa publică timp de 20 de ani, în primul deceniu această problematică deţinînd supremaţia deplină. De ce oare ? Pentru că generaţiile de atunci şi-au asumat răspunderea pentru buna funcţionare a acelui stat pe care ele îl credeau a fi al lor (de fapt, după cum a arătat istoria de pînă, din şi după perioada României Mari, acele generaţii se înşelau, crezînd, fără temei, dar în virtutea propagandei oficiale proferate de elita impostoare, că acel stat ar fi fost al poporului român sau, cel puţin, pentru poporul român, dar nuîmpotriva lui, cum intuise genial Eminescu şi cum s-a adeverit ulterior).

RM şi-a reconfigurat şi mai radical statalitatea acum 20 de ani, dar generaţiile de astăzi ocolesc cu o încăpăţînare ciudată, chiar bolnăvicioasă, punerea în discuţie a oricăror teme care ar avea vreo tangenţă, fie şi una indirectă, cu problematica Idealului Naţional. De ce oare ?

Poate din cauza că nu vor să-şi asume răspunderea pentru buna funcţionare a acestui stat căzut din senin peste creştetele intelectualilor noştri în august 1991 ? Sau poate din cauza că nu-l consideră drept statul lor şi, prin urmare, nu au de ce să-şi asume răspunderea pentru buna lui funcţionare ? Dar dacă nu e al lor, atunci al cui e ? Dacă nu e al lor, atunci e al unor străini care, în acest caz, formează o stăpînire de ocupaţie, una cotropitoare şi atunci răspunderea este nu pentru buna funcţionare a statului, ci pentru eliberarea poporului de sub ocupaţia acestui stat străin. Dar cine a proclamat independenţa RM într-o marţi din august 1991 ? Oare nu tot aceeaşi clasă politicăcare de atunci şi pînă astăzi se află la cîrma ţării, din cînd în cînd substituindu-se între ele la guvernare diferite grupări ale aceleiaşi clase politice moldoveneşti?

Acestea fiind constatate, înainte de a trece la subiect – Idealul Naţional, – va trebui să formulez cîteva afirmaţii metodologice simple pentru a configura coordonatele în care voi încerca să discut despre rostul Idealului Naţional şiconţinutul acestuia.

Momente (aspecte) metodologice

Orice acţiune, orice faptă, este raţională numai în cazul în care ea este orientată spre un scop concret, scop urmărit de autorii acţiunii în cauză. [Între altele fie spus, uneori autorii sînt totodată şi făptaşii acţiunilor, alteori, însă, făptaşii sînt alţii care, deseori, nici nu îşi dau seama că autorii acţiunilor sînt alţii decît ei, făptaşii, – în acest caz avem o banală manipulare a făptaşilor.]

Totodată, acel scop trebuie să fie unul fundamentat, adică el trebuie să satisfacă două cerinţe fireşti: (1) să fie adecvat unor criterii de deosebire dintre „bine” şi „rău” (cum înţeleg binele şi răul acei autori) şi, concomitent, (2) să corespundă situaţiei concrete în care urmează să fie înfăptuită acţiunea. Un scop este nefundamentat, adică este unul arbitrar, dacă el nu satisface una din aceste două cerinţe sau pe amîndouă.

Astfel, în cazul în care scopul nu este fundamentat sau el pur şi simplu nu există avem de a face cu nişte acţiuni iraţionale, absurde, lipsite de logică, lipsite de sens, de rost. Deci, numai existenţa unui scop pertinent (adică unul conform cu criteriile de „bine” şi „rău”) conferă acţiunilor raţionalitate, adică le lipseşte de absurditate.

Existenţa oricărei colectivităţi de oameni este rezultatul unor acţiuni: acea colectivitate, prin faptul însuşi că ea există, ea deja acţionează tocmai din pricina că asigurarea oricărei existenţe colective reclamă efort, iar efortul se materializează în acţiuni. Dacă acea colectivitate este raţională (adică nu constituie prin sine un salon de pacienţi lipsiţi patologic de discernămînt), ea se conduce în existenţa sa, adică în acţiunile sale, de un scop fundamentat, adică de un scop întemeiat pe criterii de deosebire, de discernere între ceea ce este „bine” pentru ea şi membrii ei şi ceea ce este „rău”.

Ovidiu Hurduzeu: Orto-doxia salvează România

În vremea comunismului, valorile ortodoxe au fost eliminate din şcoală, din viaţa societăţii şi caracterul demn al românului a slăbit până la pierdere totală. Odată cu credinţa a fost slăbită şi familia. Noi nu mai avem astăzi mamele de altădată, după cum nu mai avem nici duhovnicii de altădată. Elementul esenţial al organismului societăţii îl constituiau mamele creştine şi duhovnicii îmbunătăţiţi. În acestea au lovit duşmanii întâi, prin modernism, comunism, propagandă atee, schimbări de educaţie şi altele. Familiile s-au modernizat, mamele nu mai nasc mulţi copii, unul, doi sau deloc. Dacă ele nu mai fac copii, neamul piere! Îi omorâm încă din pântece şi ne transformăm în satrapi, ucigaşi de prunci, continuu şi, astfel, devenim ucigaşi de naţie. La această decădere a noastră se adaugă criza care îi stârneşte pe cei rămaşi în viaţă să fugă în lume. E o dezertare gravă de pe fruntariile neamului. („Rezistenţa noastră stă în dreapta credinţă“, interviu cu arhimandritul Justin Parvu)

Profesorul Vasile Gheţău, director al Centrului de Cercetări Demografice al Academiei Române estimează că în anul 2050 România va avea o populaţie de 14 milioane de suflete1. Pe baza unor cercetări serioase, profesorul român afirmă că, fără un program pronatalist dur, poporul român riscă să se stingă de la sine.

Nu sunt nici speculaţii, nici cifre alarmiste sau previziuni apocaliptice. Este adevărul gol-goluţ pe care nimeni nu vrea să-l înfrunte. De la 2,2 copii pe femeie în 1989, valoare care asigura înlocuirea generaţiilor, rata totală a fertilităţii (numărul de copii născuţi de o femeie în perioada ei fertilă) a coborât la doar 1,3 copii pe femeie în 1995 şi nu dă semne de creştere. „În următoarele două decenii – scrie Sorin Bulboacă2 – ca o consecinţă a fenomenului de îmbătrânire a populaţiei, sute de sate vor dispărea de pe harta demografică a României, deoarece populaţia lor actuală, alcătuită majoritar din pensionari, se va stinge în timp. Sunt localităţi fără nici o perspectivă, având doar câteva sute de locuitori, care nu dispun, în mileniul al treilea, de condiţii decente de viaţă şi nici nu atrag potenţiali investitori. Dacă în 2005, aproximativ 18% din totalul populaţiei avea peste 65 de ani, în 2020 procentajul persoanelor de vârsta a treia va creşte la 30% iar în 2050, jumătate din populaţie va avea peste 65 de ani – tendinţa de îmbătrânire a populaţiei României este comparabilă situaţiei din ţările Uniunii Europene.

Lucrurile sunt cu atât mai grave cu cât scăderea dramatică a natalităţii este însoţită de un exod emigraţionist de nestăvilit. Pentru a se salva de la pieire, România are nevoie de o revoluţie demografică. În contextul actual o asemenea revoluţie pare imposibilă. Studii după studii confirmă aceeaşi situaţie tragică: foarte puţine cupluri îşi doresc mai mult de unul sau doi copii. Un număr îngrijorător de mare, cam 70% din tinerele familii nu îşi (mai) doresc deloc copii.

Este bine cunoscut că ţările dezvoltate se confruntă şi ele cu o scădere accelerată a natalităţii. „Lunga iarnă demografică a României“ (V. Gheţău) face parte din fenomenul mai larg al celei de a doua „tranziţii demografice“ care afectează mai ales Europa şi Asia de Sud-Est. În zona euro-atlantică, scăderea fertilităţii este strâns legată de răspândirea în masă a valorilor secularizării, hiperindividualismului şi consumismului.

Secularizarea şi declinul Occidentului

În Occident, secularizarea deşănţată a început în anii ’60, o perioadă a prosperităţii materiale şi hedonismului în care capitalismul intra în faza consumismului de masă. Tot atunci se naşte şi „societatea spectacolului“; orice obiect devine o marfă a cărei valoare de folosinţă depinde în mare parte de imaginea ei publicitară. Pierzându-şi ancora creştină, valorile spirituale încep să se plieze după ciclul producţie/consum, să intre într-un sistem de echivalenţe generalizate în spatele căruia există un singur numitor comun: banul. Într-un astfel de sistem mărfurile sunt echivalente una alteia în virtutea valorii lor de schimb; totul devine relativ, interşanjabil şi circulă pe o „piaţă globală“. Adevărul creştin apare desuet iar ordinea economică şi spirituală tradiţională, bazată pe valorile creştine, de-a dreptul „fascistă“.

Palanca, test pentru un nou rapt teritorial de proporţii – Transnistria

Cine a circulat zilele acestea pe traseul Odesa-Reni a putut vedea că ucrainenii au şi pus stăpânire deplină pe cele 18 hectare de pământ din moşia satului Palanca pe care Guvernul Filat le-a transmis printr-un act trădător Kievului pe 30 iunie 2011. Zeci de maşini cu plăcuţe de înmatriculare ucrainene staţionează zilnic de-a lungul traseului, iar stăpânii lor pescuiesc în voie pe malul Nistrului şi în canalele de acumulare care aparţin, de fapt, pălăncenilor, dar care nu au acces la ele, în timp ce străinii le exploatează după bunul lor plac. Nu mai vorbim de faptul că cei din Palanca au fost lipsiţi în mod brutal şi de dreptul de a accede liber şi de a folosi proprietăţile lor de peste traseu (900 de hectare de teren, plus la aceasta, bălţi, canale, stufăriş – o adevărată comoară de care dispun foarte puţine comunităţi din Republica Moldova).

Guvernul Filat şi întreaga alianţă de guvernământ i-a trădat pe pălănceni. Pălăncenii, spre onoarea lor, au protestat cum au putut. Numai că nu i-a auzit nimeni. Doar ministrul de Externe, Iurie Leancă, a mers în vizită la ei ca să-i aburească cu tot felul de promisiuni doar ca aceştia să consimtă la actul trădător de înstrăinare a moşiei lor. Trucul ministrului care a încercat să-şi mintă propriul popor nu a reuşit, pălăncenii l-au huiduit, după cum a meritat.

Ţara, care şi-a trădat Palanca

Însă nu doar Filat şi Leancă i-au trădat pe pălănceni, ci şi întreaga Republica Moldova a trădat comunitatea de la Palanca, pentru că nimeni nu s-a solidarizat cu ei. Partidele politice au tăcut. A tăcut mâlc şi presa, doar câteva publicaţii au bătut alarma, inclusiv FLUX. Presa a tăcut pentru că este aservită puterii sau oligarhilor prin banul cărora a fost instaurată această putere.

La fel şi societatea civilă. Cei care luptă cu atâta sârg pentru drepturile omului s-au făcut că plouă în cazul Palanca. Tot aşa au procedat şi pretinsele organizaţii patriotice şi naţionaliste, care, de vreo câţiva ani, fac zgomot mare pe străzile Chişinăului. Numai lozinci bombastice şi patriotarde: Basarabia – pământ românesc!, Basarabia e România şi altele de genul acesta. Iată că atunci când Guvernul Filat cedează ucrainenilor pământul de la Palanca, nimeni nu-şi mai aminteşte că Basarabia este pământ românesc. Şi Palanca este pământ românesc, şi Palanca este România. Nu? De ce atunci nimeni nu a ieşit să protesteze împotriva sfârtecării moşiei noastre româneşti la Palanca?

Am mai spus-o şi cu alte ocazii, aceşti patrioţi de carton ies la lumină doar atunci când anumite servicii oculte au nevoie de perdele de fum naţionaliste şi patriotice pentru a legitima tot felul de acţiuni dubioase sau chiar criminale, care nu au nici o legătură cu interesele legitime ale naţiunii române, ba chiar sunt contrare acestora, cum a fost, spre exemplu, incendierea clădirii Parlamentului şi a palatului Preşedinţiei pe 7 aprilie 2009. Aţi văzut atunci câţi patrioţi avea naţiunea noastră?! Iar când se vinde în mod criminal o parte din moşia ţării, atunci marii noştri patrioţi tac mâlc, pentru că nu au primit nici un fel de ordine şi instrucţiuni ca să-şi manifeste patriotismul.

De vânzarea pământului ţării la Palanca se fac vinovaţi nu doar guvernanţii de astăzi şi cei de ieri (care, dacă stai să-i priveşti atent, constaţi că sunt tot aceiaşi), ci şi mulţi, foarte mulţi dintre cetăţenii noştri care, adevărat, nu poartă nici o răspunderea administrativă, dar cărora le revine responsabilitatea morală de a-i fi adus la putere prin votul lor pe vânzătorii de ţară de astăzi. În ajunul alegerilor parlamentare anticipate din 28 noiembrie 2010, se ştia deja că Filat este interesat să le dea ucrainenilor la Palanca o parte din pământul ţării, şi totuşi, concetăţenii noştri l-au votat. La fel ca şi în cazul lui Marian Lupu şi a lui Mihai Ghimpu, ei tot intră în rândul vânzătorilor de ţară pentru că nu s-au opus acestei înstrăinări, nu au schiţat nici un gest de dezacord cu Filat, deşi aveau obligaţiunea şi morală, şi legală să o facă. Şi alegătorii acestor doi indivizi se fac vinovaţi de înstrăinarea pământului ţării.

Despre comunişti, despre Vladimir Voronin, ce să mai vorbim, responsabilitatea lor pentru raptul teritorial de la Palanca este la fel de mare ca şi a celorlalţi, doar ei au ratificat, în 2001, în Parlament, Tratatul moldo-ucrainean de frontieră şi Protocolul adiţional la acest tratat privind transmiterea în proprietatea şi sub jurisdicţia exclusivă a Ucrainei a sectorului de autostradă Odesa-Reni în regiunea localităţii Palanca, precum şi a sectorului de teren de sub acesta, împreună cu încă 18 hectare aferente, ambele documente fiind semnate la 18 august 1999 de foştii preşedinţi Petru Lucinschi şi Leonid Kucima. Este adevărat că după ce au ratificat documentul în Parlament, comuniştii au amânat punerea lui în aplicare, dar „opera” începută de Lucinschi, continuată de PCRM, a fost dusă la bun sfârşit, de fapt, la rău sfârşit, de AIE 2.

Securitatea alimentară – componentă de bază a suveranităţii

Conceptul de securitate este deseori abordat în mod greşit doar la nivel militar şi politico-militar. Multidimensionalitatea acestui concept include deasemenea securitatea demografică sau alimentară, energetică sau cea a mediului. Toate aceste componente garantează în egală măsură caracterul suveran al oricărui stat. Dacă pornim de la premiza că rostul unui stat este acela de a asigura dăinuirea neamului care l-a creat şi care locuieşte în limitele sale teritoriale, este uşor să observăm cum creşte importanţa altor componente ale securităţii decît cea militară. Securitatea alimentară are, astfel, un rol deosebit în contextul păstrării suveranităţii statului.

În cele ce urmează vom încerca să analizăm relaţia „hrană – stat” şi să demonstrăm veridicitatea afirmaţiei „dependenţa alimentară este direct proporţională cu lipsa suveranităţii”.

În mod straniu de fals s-a promovat de-a lungul ultimului secol faptul că un stat agrar este un stat înapoiat, iar unul industrializat este unul dezvoltat şi puternic. Reproşa cineva la un moment dat că termenul „industrializat” este sovietic şi, respectiv, depăşit, iar termenul mai potrivit ar fi cel de „dezvoltat”, dar vom păstra, totuşi, această formulă, care exprimă mai bine situaţia reală. Nu negăm faptul că statele industrializate sunt mai bogate şi posedă din plin atributul comodităţii, dar acesta nu este un criteriu de separare în bune şi rele statele agrare şi cele industrializate. Vom observa în următorii ani că statele cu o agricultură bine pusă la punct vor fi mult mai viabile decît celelalte, în contextul unei crize alimentare tot mai pronunţate.

Urbanizarea a adus după sine o intensificare a schimburilor comerciale şi o creştere a poftei de profit, indiferent de mijloace. Aceasta s-a făcut pe seama degradării controlate (!) a mediului rural, iar argumente sunt suficiente. De exemplu, unele rapoarte de specialitate indică faptul că „ajutoarele acordate sectorului agricol s-au diminuat cu 83% în ultimii 30 de ani, fiind favorizată agricultura la nivel extins. În timpul acestui proces, micii fermieri au fost neglijaţi”. Motivul intim al acestui fenomen este destul de simplu: masele dependente (de gaz, de electricitate, de apă, de alimente) sunt mai uşor de controlat decît cele care îşi pot asigura de sine-stătător satisfacerea necesităţilor vitale. Mai simplu spus: poţi hrăni masele – ele te urmează. Or foamea produce tensiune şi destabilizare la nivel socio-politic.

Catastrofa mediului rural şi, implicit, a siguranţei alimentare s-a produs, printre altele, din cauza lipsei unor programe pentru dezvoltarea agriculturii, acaparării fermelor de către marile corporaţii, înghiţirii micilor producători de către super-market-uri, etc. Acest fenomen s-a înregistrat în ţările industrializate, iar modelul lor este exportat în statele aflate „în tranziţie” şi în cele „subdezvoltate”. Este uşor de observat tendinţa actuală, în Moldova de exemplu, de concentrare a unor terenuri mari în mîinile unui proprietar privat; tendinţă care lichidează din start orice concurenţă sănătoasă din partea unor mici producători, ceea ce produce în final un centralism economic de tip oligarhic. Aici putem vedea o paralelă extrem de interesantă între deţinerea pămînturilor de către statul – partid (în perioada sovietică) şi deţinerea pămînturilor de cîţiva proprietari gigantici (în sistemul capitalist) care acţionează, şi unii şi alţii, în vederea obţinerii de profit şi nicidecum în realizarea interesul naţional.

Trebuie să reţinem că securitatea alimentară are cîteva componente definite după criteriul social şi cel economic. După criteriul social identificăm în calitate de componentă de bază: cultura alimentară. Aceasta, evident, diferă de la popor la popor, în funcţie de amplasare geografică, acces la resurse şi, respectiv, tradiţii culinare. După criteriul economic observăm trei componente importante şi anume:

• Obţinerea materiei prime

• Procesul de fabricare a produsului finit

• Distribuţia, care constă în depozitare şi vînzare (preţ şi distribuţie uniformă pe teritoriu)

ŞOCANT!..dar adevărat! Despre paradă

Mi-am amintit ieri de şapte aprilie şi nu numai, iar asta mi-a stîrnit o mini revoltă faţă de spectacolul ordinar şi de prost gust la care suntem supuşi să asistăm, fără să fim în stare să ripostăm; spectacol care durează de mult timp, dar la care generaţia noastră abia acum se “conectează” cu adevărat. Nu despre şapte aprilie am de gînd să vorbesc, dar pentru a spune ce am de spus, am nevoie de o poveste de început.

Datele problemei: mii de copii cu hormoni înfierbîntaţi adunaţi, manipulaţi şi dirijaţi de un grup restrîns…of, nu, mai bine altfel: mii de copii revoltaţi de rezultatele electorale se adună din Proprie Iniţiativă (!) să-şi expună părerea … aruncînd cu pietre; cîteva sute de poliţişti cu misiunea de a proteja două clădiri din centrul capitalei alese în mod … aleatoriu; în jur de două sute de funcţionari ai aparatului parlamentului şi preşedinţiei … care în principiu nu ar trebui să aibă nici o legătură cu subiecţii electorali, adică oameni nevinovaţi;

Descrierea problemei: copii cu hormoni înfierbîntaţi adunaţi, manipulaţi şi dirijaţi de un grup restrîns revoltaţi şi frustraţi de prezenţa poliţiştilor, îi iau la bătaie, indiferent dacă se vede că sunt la fel de copii, în mare parte studenţi la academie, în urma căreia sunt calişiţi pe viaţă cam 300 dintre ei, fără să aibă nici cea mai mică vină, în principiu…calişiţi pentru că trebuia să fie o ţintă în care să fie aruncate pietrele, că doar nu le-o făcut degeaba; calişiţi din cauza unui stereotip mai mult sau mai puţin real că menţii..îs cum îs..dar revin la faptul că personajele noastre nu erau decît studenţi la academie. Funcţionarii aparatului parlamentului şi preşedinţiei, care în principiu nu ar trebui să aibă nici o legătură cu subiecţii electorali, adică oameni nevinovaţi, sunt evacuaţi (cu unele excepţii) de urgenţă, iar copiii revoltaţi, după ce i-o macit pe poliţişti, şi-au îndreptat furia asupra clădirilor.

Numai că nici un bou nu şi-a scos ochelarii de cal să înţeleagă că pietrele aruncate în clăriri nu dăunau comuniştilor, dar funcţionarilor nevinovaţi: secretari, consilieri, bucătari, servitoare, angajaţi ai băncii, ai serviciului de fotocopiere, etc., etc., etc. [banc la temă:  - Unde lucrezi? - La Parlament. - Oooo, în calitate de ce? - Servitoare..]; adică acolo nu numai deputaţi comu sau pseudo-comunişti stăteau, dar şi oameni absolut simpli care îşi cîştigau o bucată de pîine.  Nici un bou n-a înţeles că a distrus bunurile unor simpli funcţionari şi nu bunurile deputaţilor. Nici un bou venit acolo din Proprie Iniţiativă (!) n-a înţeles că acţionează în interesul cuiva şi nicidecum al comunităţii.

Dar voi în tot acest timp ştiţi ce făceaţi? Voi dădeaţi jos comunismul..da, da, îl dădeaţi jos..

Despre asta vreau, de fapt, să vorbesc, despre cum se dă jos comunismul, despre Anti-comunismul de paradă. Voi dădeaţi comunismul jos şi îl daţi jos şi acum, fără să înţelegeţi că el nu din parlament trebuie dat jos, dar din minţile şi sufletele voastre. Nu înţelegeţi că voi sunteţi comuniştii, pentru că nu sunteţi victime ale lui, dar mai mult, sunteţi produsul lui final. Bunicii şi părinţii voştri au fost victime directe, voi – produs. Da, da, sunteţi produsul final al comunismului!

Da LoJica unde-i?

Da lojica nu-i! Cam acesta ar fi răspunsul la întrebarea din titlu.

Numai cu 3 zile în urmă mă lăudam în public că am renunţat să am preocupări intelectuale Moderne, dar unele detalii mă scot din pepeni. Iaca de exemplu crema internetului inventează în fiecare zi “catlete” şi (de) formări de opinie.

Curios lucru, amuzant şi lojic, în acelaşi timp: aceleaşi persoane 3 zile în urmă urlau pînă la leşin despre nedreptatea comisă în privinţa TMD, iar astăzi fac valuri uriaşe referitor la rularea filmelor piratate de cîteva posturi tv (de parcă celelalte le-ar cumpăra, ha ha) care le scot la rîndul lor tot de pe TMD.

Iaca puneţi-vă olecuţă creierii în mişcare, că pentru asta îi aveţi: unde este consecvenţa în atitudine şi idei? Şi asta e doar un caz simplisim, dar dacă ne uităm la situaţii mai complicate în genere ne îngropăm intelectual.

Dar comentatorii şi privitorii sunt de-a dreptul hilari: comentează pozitiv orice porcărie venită de la “Guru” fără să pună la îndoială veridicitatea expunerilor sau fără să observe inconsecvenţa acestora. O închis TMD – Uuuuu! ; Acuză nişte posturi tv în baza aceloraşi argumente – Bine fac! Jos Comuniştii!…

Bey!!! Da ce treabă au aici şefii posturilor tv? Tu nu vezi că te freacă intelectual şi tu, în loc să refuzi, gemi de plăcere?

Sincronizare perfectă cu situaţiile din  “Ferma animalelor” şi “1984″….dar parcă mai mult e de plîns, decît de rîs… Azi aşa, mîine exact invers, dar noi credem, că asta ne spune ditamai omul important…

Câteva lucruri (inclusiv) despre Constituţie

1. Mari români, vouă mă adresez: Gata luaţivă în mâini, cu cât mai mult vorbiţi despre limba română în Constituţie, cu atât mai rău faceţi. Aveţi impresia că rezolvaţi ceva cu asta? Nu faceţi decât să consolidaţi criza identitară care o avem în RM din păcate. Declaraţia de Independenţă este deja inclusă în proiectul noii (de fapt noilor, că sunt 2 variante) Constituţii în calitate de Preambul, iar acolo scrie clar ce limbă vorbim. Prin urmare, toate propunerile despre schimbarea articolului 13 nu-şi au rostul, iar toată polemica româno-moldovenisă e pur populism, o luptă kto – kavo în care avem toţi de pierdut.  E trist până la macabru acest joc manipulator între două tabere, din care iese suferind omul simplu. Păi dacă noi ne considerăm mai deştepţi, haideţi s-o şi demonstrăm prin fapte, dar nu prin agresivitate, ci prin iubire şi înţelegere.

Gata am rezolvat problema limbii, atunci de ce mai continuăm vorbăraia goală?

2. Dragi adolescenţi, puteţi să vă răcoriţi, 18 va continua să fie vârsta când cetăţenii primesc dreptul la vot. Polemica e inutilă, nu a fost nici o iniţiativă oficială, dom’ preşedinte interimar şi-a uitat lăcăţica acasă şi a vociferat o propunere venită de la nişte grupuri ale “societăţii civile”, iar presa noastră dragă şi iubită a avut grijă să facă un aşa mare Tam Tam, nu pentru că ar fi de acord, dar pentru a atrage atenţia de la lucrurile care contează cu adevărat.

3. No, acum un mesaj general: Alegerea prin vot direct al preşedintelui… Ce ne dă asta în afară de satisfacţie personală? Când o să învăţăm să fim responsabili şi să gândim peste propriile noastre satisfacţii? Or alegerea prin vot direct al şefului statului e un moft idiot, costisitor şi inutil. Şi e păcat că la asta se rezumă sensul parlamentarismului în opinia majorităţii.

4. Principiul major care trebuie luat în considerare când vorbim despre Constituţie este că o Reformă Constituţională NU TREBUIE SĂ FIE FĂCUTĂ ÎN FUNCŢIE DE CONJUNCTURI, aşa cum a fost făcută în 2000 şi aşa cum se încearcă acum. E timpul să ne vină mintea la cap şi să înţelegem că noi nu trăim pentru noi, dar pentru copiii noştri şi absolut tot ce facem noi va avea repercursiuni directe asupra copiilor şi nepoţilor noştri. Vă place să repetaţi cuvântul lui Ştefan “Moldova nu este a mea, ci a copiilor copiilor noştri”, dar uitaţi să-l puneţi în aplicare. Solidaritatea cu generaţiile viitoare, dragii mei, trebuie să fie combustibilul la moara fabricării legilor şi orânduirii social-politice.

5. Individualismul şi egoismul acesta putrezit care caracterizează societăţile “democratice” şi care e promovat cu atâta insistenţă şi la noi, ne transformă în roboţi autosuficienţi care nu condamnă moartea unor oameni, dar urlă cu durere împotriva eutanasierii câinilor. Dacă prin umanism şi renaştere omul a fost desemnat ca centrul universului (împotriva Firii), să ne aşteptăm că în secolul nostru animalele de companie o să fie centrul universului. Şi asta pentru că ne e greaţă şi scârbă să facem o donaţie la casele de bătrâni, dar ne ducem căţeii şi mâţele la SPA.

6. Revenind la Constituţie, Moldova trebuie să devină o republică parlamentară autentică dacă vrem democraţie… da dacă nu, ap… semi-prezidenţialismul sau prezidenţialismul e ceea pentru ce trebuie să optăm. Dar să avem în vedere, că oricare din aceste opţiuni, presupune mult mai mult decât alegerea directă a nenilor care lucrează vis-a-vis de clădirea parlamentului.

7. Un studiu privind reforma constituţională îl veţi putea citi începând de vineri pe www.idrad.md