Idealul Național: A FI sau a Nu FI

Din cînd în cînd, atenţia publicului cititor (care nu depăşeşte nici 1% din totalul celor care ştiu să citească în RM – vezi datele Barometrului opiniei publice din mai 2011, dar şi rezultatele altor cercetări sociologice) este „deranjată” timid de tot de vreun autor neprofesionist în ale scrierii cu încercarea de a repune în discuţie publică tema Idealului Naţional. Ce să-i faci dacă profesioniştii în ale scrierii nu abordează deloc această temă ! Aşa că şi eu, un neprofesionist al condeiului, mă alături celorlalţi, încercînd să contribui la ridicarea în conştiinţa publică a problemei definite cu termenul întrucîtva romantic de „Ideal Naţional”.

Acest „din cînd în cînd” este foarte rar: în ultimii 20 de ani, cîţi s-au scurs de la „independenţă” încoace, putem număra pe degete acele cîteva publicaţii în care a fost abordată nemijlocit problema Idealului Naţional pentru Republica Moldova sau pentru poporul ei, oricum ar fi definit acesta (de la românitate „înstrăinată” la „popor plurietnic”).

În România, îndată după reconfigurarea radicală a statului în 1918, a statalităţii poporului român, tema Idealului Naţional şi a modalităţilor înfăptuirii lui a dominat conştiinţa publică timp de 20 de ani, în primul deceniu această problematică deţinînd supremaţia deplină. De ce oare ? Pentru că generaţiile de atunci şi-au asumat răspunderea pentru buna funcţionare a acelui stat pe care ele îl credeau a fi al lor (de fapt, după cum a arătat istoria de pînă, din şi după perioada României Mari, acele generaţii se înşelau, crezînd, fără temei, dar în virtutea propagandei oficiale proferate de elita impostoare, că acel stat ar fi fost al poporului român sau, cel puţin, pentru poporul român, dar nuîmpotriva lui, cum intuise genial Eminescu şi cum s-a adeverit ulterior).

RM şi-a reconfigurat şi mai radical statalitatea acum 20 de ani, dar generaţiile de astăzi ocolesc cu o încăpăţînare ciudată, chiar bolnăvicioasă, punerea în discuţie a oricăror teme care ar avea vreo tangenţă, fie şi una indirectă, cu problematica Idealului Naţional. De ce oare ?

Poate din cauza că nu vor să-şi asume răspunderea pentru buna funcţionare a acestui stat căzut din senin peste creştetele intelectualilor noştri în august 1991 ? Sau poate din cauza că nu-l consideră drept statul lor şi, prin urmare, nu au de ce să-şi asume răspunderea pentru buna lui funcţionare ? Dar dacă nu e al lor, atunci al cui e ? Dacă nu e al lor, atunci e al unor străini care, în acest caz, formează o stăpînire de ocupaţie, una cotropitoare şi atunci răspunderea este nu pentru buna funcţionare a statului, ci pentru eliberarea poporului de sub ocupaţia acestui stat străin. Dar cine a proclamat independenţa RM într-o marţi din august 1991 ? Oare nu tot aceeaşi clasă politicăcare de atunci şi pînă astăzi se află la cîrma ţării, din cînd în cînd substituindu-se între ele la guvernare diferite grupări ale aceleiaşi clase politice moldoveneşti?

Acestea fiind constatate, înainte de a trece la subiect – Idealul Naţional, – va trebui să formulez cîteva afirmaţii metodologice simple pentru a configura coordonatele în care voi încerca să discut despre rostul Idealului Naţional şiconţinutul acestuia.

Momente (aspecte) metodologice

Orice acţiune, orice faptă, este raţională numai în cazul în care ea este orientată spre un scop concret, scop urmărit de autorii acţiunii în cauză. [Între altele fie spus, uneori autorii sînt totodată şi făptaşii acţiunilor, alteori, însă, făptaşii sînt alţii care, deseori, nici nu îşi dau seama că autorii acţiunilor sînt alţii decît ei, făptaşii, – în acest caz avem o banală manipulare a făptaşilor.]

Totodată, acel scop trebuie să fie unul fundamentat, adică el trebuie să satisfacă două cerinţe fireşti: (1) să fie adecvat unor criterii de deosebire dintre „bine” şi „rău” (cum înţeleg binele şi răul acei autori) şi, concomitent, (2) să corespundă situaţiei concrete în care urmează să fie înfăptuită acţiunea. Un scop este nefundamentat, adică este unul arbitrar, dacă el nu satisface una din aceste două cerinţe sau pe amîndouă.

Astfel, în cazul în care scopul nu este fundamentat sau el pur şi simplu nu există avem de a face cu nişte acţiuni iraţionale, absurde, lipsite de logică, lipsite de sens, de rost. Deci, numai existenţa unui scop pertinent (adică unul conform cu criteriile de „bine” şi „rău”) conferă acţiunilor raţionalitate, adică le lipseşte de absurditate.

Existenţa oricărei colectivităţi de oameni este rezultatul unor acţiuni: acea colectivitate, prin faptul însuşi că ea există, ea deja acţionează tocmai din pricina că asigurarea oricărei existenţe colective reclamă efort, iar efortul se materializează în acţiuni. Dacă acea colectivitate este raţională (adică nu constituie prin sine un salon de pacienţi lipsiţi patologic de discernămînt), ea se conduce în existenţa sa, adică în acţiunile sale, de un scop fundamentat, adică de un scop întemeiat pe criterii de deosebire, de discernere între ceea ce este „bine” pentru ea şi membrii ei şi ceea ce este „rău”.

Altfel zis, o colectivitate poate exista (nemaivorbind de a se dezvolta, de a se desăvîrşi, de a se împlini) ca atare, adică, ca o colectivitate, numai în cazul în care ea este în stare să-şi formuleze scopuri pertinente, adică scopuri fundamentate pe criterii clare de deosebire de ce este „bine” de ce este „rău” pentru ea în ansamblu şi pentru fiecare membru al ei.

Cu alte cuvinte, o colectivitate care nu dispune de acele criterii pentru a deosebi binele de rău nu se poate dezvolta, nu se poate împlini. Ea nici nu poate să existe, ci se destramă treptat, degenerează pe zi ce trece, de la un salariu la altul, de la o vacanţă/concediu la alta/altul, de la o promoţie la alta, de la o campanie electorală la alta, de la o generaţie la alta.

Raportarea „metodologiei acţiunii raţionale” la conceptul de „independenţă de stat”

De obicei, statele, în special cele care au la baza lor declaraţii de independenţă, îşi consemnează în constituţii rostul lor de a fi (raison d’être) ca stat. Rostul acestor state este de a fi instrumentul de realizare a rostului existenţeiacelui popor care şi-a declarat independenţa. Doar poporul concret are nevoie de independenţă nu de dragul ei însăşi, nu pentru a plăti cotizaţii la ONU şi a avea un steag şi o stemă recunoscute de alte state, ci pentru a-şi asigura o existenţă, un anumit fel de a fi, un anumit fel de trai, independenţa fiind instrumentul principal pentru aceasta.

Popoarele îşi declară independenţa faţă de alte popoare (care fie că îşi au deja statul lor, fie că sînt pe cale de a şi-l forma) exclusiv din cauza că rostul lor este deosebit de rostul tuturor celorlalte popoare. Prin urmare, statele acelor altor popoare nu reprezintă instrumente prielnice, potrivite pentru înfăptuirea rostului de a fi a poporului dat care şi-a declarat independenţa.

Aici, în cazul RM, mi s-ar putea lesne obiecta că noi, băştinaşii din stînga Prutului am avea acelaşi rost ca şi băştinaşii din dreapta lui, iar declaraţia de independenţă a fost dictată de condiţiile geopolitice de atunci (dar şi actuale) care nu permit înfăptuirea aceluiaşi rost în cadrul aceluiaşi stat. Nu voi combate acum această poziţie, ci voi remarca cănici constituţia României şi nici cea a RM nu consemnează (nemaivorbind să consfinţească) în nici un articol al său, nici în preambul, vreo definiţie a rostului deosebit pentru care a fost înfiinţat statul respectiv, al rostului pe care acest stat este chemat prin existenţa sa însăşi să-l înfăptuiască.

Sau, spus mai direct, constituţia României nu consemnează nici o obligaţie a Statului Român de a asigura într-un fel sau altul pentru poporul român un anumit fel de trai, specific românilor, în potrivire cu felul lor de a fi, cu ceea ce este bine pentru poporul român şi pentru fiecare român în parte. Aici este vorba de felul de trai, de modul de trai, nu de nivelul de trai care, mereu, lasă loc pentru creştere. Nici constituţia RM nu consemnează nimic pentru asigurarea unui fel anumit de trai pentru poporul său, pentru felul de a trăi bine al moldovenilor.

Un popor fără rost este guvernat de un stat fără rost, un stat primejdios pentru acel popor

Rostul existenţei RM, după cum este notat în constituţia sa, este unul tras la indigou cu rostul aproape al oricăror state din vecinătatea apropiată sau din cea mai îndepărtată – asigurarea drepturilor omului şi a bunăstării. Nimic mai mult. În vecinătatea mai puţin apropiată avem numai două state – Letonia şi Croaţia – ale căror constituţiiconsfinţesc rostul statalităţii popoarelor lor: asigurarea dăinuirii poporului leton (respectiv, croat) în toate aspectele sale – spiritual, cultural, politic, economic şi demografic.

Dar oare drepturile omului şi bunăstarea nu asigură şi dăinuirea unui popor ? Nu, nu asigură şi nici nu pot să asigure, deoarece dăinuirea unui popor este un fenomen de o cu totul altă natură decît drepturile individuale ale omului. Dreptul la libera circulaţie a omului este oare şi dreptul la libera circulaţie a poporului ? Unui popor nu i se poate atribui un asemenea drept cum ar fi cel la libera circulaţie, deşi istoria cunoaşte „obligaţia” poporului de a-şi schimba teritoriul naţional în urma deportărilor sau a genocidului. Dar dreptul la libera exprimare a omului cum poate fi aplicat la libera exprimare a unui popor ? O fi vorba de suveranitate ?

Am reprodus doar două exemple ale incomparabilităţii drepturilor individului cu drepturile colectivităţii. Natura unei colectivităţi – așa cum este un popor – este radical diferită de natura unei entităţi, așa cum este un om. Viaţa unui popor nu încape sub nici o formă în coordonatele drepturilor omului şi ale bunăstării lui. Precum vom vedea în continuare, un popor nu se reduce nici la totalitatea indivizilor care se consideră că fac parte din el.

* * *

Dacă rostul tuturor popoarelor din jurul nostru (în afară de Letonia şi Croaţia) este unul şi acelaşi, de ce atunci să nu ne unim resursele noastre cu ale lor pentru a obţine o bunăstare mai mare, o asigurare mai eficientă a drepturilor omului ? Adevărat e că tocmai scăpasem de o asemenea unire de resurse – URSS, – unire care ne-a adus pe noi la limita existenţei noastre de băştinaşi ca o colectivitate cu propria limbă, cultură, pămînt (adică bază resursieră) şi economie. O asemenea unire presupune asigurarea accesului la propriile resurse pentru orice persoane din acea „uniune” care mai eficient le exploatează spre bunăstarea tuturor. La fel, acea uniune presupune, pentru eficientizarea comunicării, în special în ceea ce ţine de managementul resurselor, inclusiv al celor umane, şi de apărarea drepturilor omului o limbă comună pentru comunicare administrativă, judecătorească, managerială. Evident, acea limbă comună nu poate fi româna, ci engleza pe post de „limbă de comunicare ineteretnică”. E ceva foarte cunoscut nouă, generaţiilor rusificate.

Aici, iarăşi, unii din cititori ar putea să-mi obiecteze cu uşurinţă: dar oare lituanienii, estonienii, polonezii etc., care nu-şi au consemnat în constituţiile lor rostul deosebit al statului lor, nu pot să-şi înfăptuiască rostul lor ca popor, să-şi asigure un trai potrivit cu „binele lor cel de obşte” (vorba domnitorului) ? Bineînţeles că, în principiu, pot, tocmai din cauza că practic orice lituanean, estonian, polonez, indiferent de statutul său social, politic şi intelectual răspunde fără nici o umbră de şovăială la întrebarea elementară: care este idealul tău naţional ? Şi, în cadrul fiecărui popor din cele enumerate, răspunsul, în special la generaţiile de vîrstă medie şi înaintată, nu se va deosebi practic deloc.

Iar în cazul României, răspunsurile vor fi ori extrem de diferite, ori, de cele mai dese ori, întrebarea respectivă îi va bloca pe „respondenţi”. În cazul RM situaţia este şi mai grăitoare, majoritatea respondenţilor fiind total nedumeriţi, chiar dezorientaţi de întrebarea însăşi. Şi nu numai respondenţii din stradă, ci chiar şi cei din cabinete de prim-miniştri şi preşedinţi de stat, inclusiv interimari, chiar dacă aceştia rostesc în neştire asemenea sintagme ca „principii şi valori”, nefiind în stare să le numească la concret.

* * *

Altfel zis, fără conştientizarea de către o colectivitate a rostului său, fie în formă scrisă, juridică, cum ar fi în constituţie, fie ca fapt al conştiinţei sociale, publice, acţiunile acestei colectivităţi devin inconsistente sub aspect logic, sub aspect al raţionalităţii, al sensului însuşi de a fi al acestei colectivităţi.

În acest caz, ce rost are statul respectiv pentru poporul ai cărui membri şi a cărui clasă politică nu cunoaşte rostul poporului pe care îl guvernează? Răspunsul este la suprafaţă: un asemenea stat nu poate face nimic pentru a-i asigura poporului pe care îl guvernează un mod de trai potrivit cu năzuinţele sale, cu înţelegerea lui de a trăi bine.

Dar, după cum rezultă din „metodologia acţiunilor raţionale”, existenţa oricărei colectivităţi poate fi asigurată exclusiv printr-un efort susţinut, prin acţiuni îndreptate spre un anumit scop. Statul RM (sau România, Bulgaria etc.) există, deci există o colectivitate de oameni care este interesată în existenţa lui, în funcţionarea lui. Şi noi cunoaştem această colectivitate de oameni: sînt cei care ne îndeamnă (mai exact, ne momesc) de fiecare dată cu chemarea „Votaţi-ne pe noi !”. Da, este vorba de clasa politică moldovenească, căci ea este acea colectivitate care prin acţiunile sale asigură funcţionarea maşinăriei numite statul RM.

Deci şi acţiunile de menţinere a existenţei statului RM urmăresc un scop care, din cele spuse mai sus, nu are nimic în comun cu asigurarea unui trai bun pentru poporul pe care îl guvernează acest stat. Care, atunci, este rostul existenţei statului RM ? În primă aproximaţie, putem afirma cu certitudine că rostul actual al RM este de a asigura un trai bun pentru clasa politică, adică a acelei părţi a ei care pentru moment se află la cîrma statului dat.

Încă în perioada precedentă de guvernare a actualilor guvernanţi – pe la sfîrşitul anilor ’90 – un om de ştiinţă, acum aflat în actuala guvernare, a rămas profund nedumerit de întrebarea mea: „Spune-mi, care este rostul Republicii Moldova, pentru ce există acest stat ?” Şi era nedumerit nu de întrebare, ci de faptul că eu nu cunoşteam răspunsul la o asemenea întrebare „elementară”. Răspunsul lui a fost acesta: „Rostul Republicii Moldova e în ştampila de prim-ministru!”

Văzînd totala neînţelegere pe chipul meu, el a hotărît să-mi lămurească ca unui elev: „Dacă ai ştampilă de prim-ministru, poţi semna contracte cu instituţii financiare interguvernamentale, adică să aduci în ţară bani nu la dobînda băncilor de la noi, ci la o dobîndă de 3-7%, nemaivorbind de granturi. Iar aceşti bani poţi să-i foloseşti cu prietenii, prin firmele proprii. La fel, avînd o asemenea ştampilă, poţi face declaraţii politice în numele ţării pentru care poţi primi granturi doar pentru că ai afirmat una sau alta. Dacă nu ar fi această ştampilă, atunci demult trebuia să ne unim cu România, iar eu aş fi emigrat undeva în Europa. Fără această ştampilă nimeni nu are nevoie de un aşa stat ca RM.”

Prin urmare, rostul RM – aşa cum este ea astăzi – este numai pentru clasa politică – cei din jurul ştampilei cu pricina – şi acest rost se reduce la căpătuială pe seama generaţiilor viitoare, pe seama sacrificării lor prin îndatorare. Doar nu guvernanţii întorc datoriile, ci birnicii, cei care plătesc impozitele în folosul acestui stat aflat la cheremul guvernanţilor. Iar principala grijă a politicienilor este de a pune mîna pe „ştampilă”, adică de a se afla la guvernare. Dar cum poţi să te afli la guvernare dacă „poporul” nu te votează? Deci, esenţa politicii se reduce la „convingerea” electoratului. Dar cum să-l convingi? Pentru ce ar avea nevoie alegătorul să aleagă pe cineva? Să-i spui că ai nevoie de „ştampilă” ca să aduci bani în ţară pentru prieteni, iar alegătorii şi copiii lor să se spetească să-i întoarcă străinilor? Pentru asemenea „sincerităţi” populaţia, oricît ar fi ea de degradată, îi va pune pe fugă pe asemenea candidaţi la parlamentare. Atunci soluţia e una: cu ce să-i amăgim pe alegători ca aceştia iarăşi şi iarăşi să ne aleagă să putem mînui ştampila de prim-ministru?

Cum de izbutesc aceşti aventurieri să amăgească în fiecare campanie electorală pe alegători ? Foarte simplu: ei ştiu prea bine că alegătorii nu au busolă, nu au măsura cu care să măsoare spusele şi, mai ales, faptele guvernanţilor. Neavînd măsura, ei pot fi oricînd aburiţi cu tot soiul de explicaţii de „experţi” „analişti” – economişti, jurişti, politologi, financiari.

Anticipînd, spun că acea busolă, acea unică măsură posibilă este Idealul Naţional, valorile din care este alcătuit acest ideal. Populaţia RM, pierzînd acest Ideal, dezinteresîndu-se de el, a devenit o pradă extrem de uşoară pentru şacalii şi hienele care o „mănîncă ca pe o pîine”.

Rost, criterii de discernămînt şi valori: metodologie elementară şi constatări concrete

După cum remarcasem mai sus, orice scop urmărit de orice acţiune trebuie să fie „bun” sau, cel puţin, să nu fie „rău”. Dar ce este „bine” şi ce este „rău” ?

Cei care urmăresc realizarea unui scop sînt interesaţi, de fapt, în rezultatele concrete exprimate în acel scop. Şi aceste persoane interesate se conduc de anumite criterii foarte concrete de apreciere a acelor rezultate dorite. Rezultatele sînt dorite tocmai pentru faptul că ele corespund unor criterii de „bine”. Aceste criterii se formulează întotdeauna în limbaj de valori. Adică: anumite lucruri, anumite situaţii, stări sînt considerate drept „bune” sau chiar „ideale” şi reprezintă prin sine o valoare, o „sfinţenie”.

Numai raportarea oricăror rezultate, situaţii sau stări la un set de situaţii sau stări ideale, numite valori, poate arăta clar în ce măsură situaţiile concrete, rezultatele, scopurile concrete sînt „bune” sau pe cît sînt de „bune”. Cu cît mai aproape de starea ideală este situaţia concretă, cu atît mai bună este ea, şi cu cît mai tare se deosebeşte situaţia concretă de starea ideală, cu atît mai rea este aceasta. E simplu. E simplu dacă ştii aceste stări ideale, dacă le cunoşti, dacă eşti conştient de aceste stări ideale, de aceste valori.

Iar dacă nu le cunoşti, atunci nu ai nici un punct de referinţă, nu ai nici un reper, nici o busolă măcar. Eşti dezorientat. Nu ai cum să faci o minimă apreciere a oricărei situaţii concrete. Eşti neputincios. Vezi situaţia, dar nu o înţelegi, nu ai instrumentul, măsurariul pentru a-ţi forma o atitudine faţă de o situaţie concretă: să o accepţi sau să o respingi ? Şi atunci omul devine o victimă uşoară pentru orice fel de manipulare.

Raportarea unor oameni la acelaşi set de valori formează din aceşti oameni o colectivitate, un popor. În caz contrar, ei nu pot forma o colectivitate. Şi se dezbină.

Numai raportarea la acelaşi set de valori formează o identitate comună. Criza identitară se produce atunci cînd oamenii dintr-o colectivitate de cîndva nu se mai raportează – din felurite pricini - la acelaşi set de valori. Lipsa unui reper comun, a unei busole comune este un indiciu clar al dezbinării în care se află societatea. Societatea în care îşi duc traiul oamenii fără vreun reper comun nu mai este societate, ci populaţie. Asemenea oameni nu au vreun dreptar, vreun etalon comun pentru a aprecia situaţiile în care ei se află, fiecare aplicînd propriul său dreptar, în final, propria sa dreptate. Astfel, societatea devine o junglă de umanoizi în care stăpîneşte dreptul forţei, silnicia celui mai tare faţă de cel mai slab fizic.

În populaţiile moderne din civilizaţia consumului, identităţile individuale se formează ca şi coşul de consum: intră individul în supermarket şi îşi alege mărfurile după gustul său de moment. Cu ce se umple acel coş – aceea și este identitatea lui. Peste o săptămînă sau o lună, ca urmare a publicităţii unor noi produse, acel coş la o următoare intrare în supermarket va avea deja alt conţinut. Şi de fiecare dată mărfurile din acel coş nu vor avea nici o legătură între ele, decît capacitatea lor de a satisface curiozitatea sau plăcerea de moment, indusă individului prin manipulările tehnlogiilor de publicitate.

Aşa şi identitatea oamenilor de tip indivizi se formează ca acest coş de consum în care ei bagă alandala interese, curiozităţi, plăceri de moment pe care le consideră ca exprimătoare ale identităţii lor, deh, libertatea de exprimare, cum de individul să lase nevalorificată această libertate ! Asemenea indivizi, care sînt tot mai numeroşi şi în Moldova datorită mass-media şi sistemului de învăţămînt, îşi pot schimba de cîteva ori idenitatea individuală pe parcursul vieţii lor sau chiar a unor sezoane de modă sau campanii electorale, în funcţie de prelucrarea lor de către industria publicităţii sau de către de cea a mass-media. Un asemenea individ este, potrivit experţilor în psihologie socială, şi acel Breivik care a omorît circa 80 de tineri pe o insulă din Norvegia, afirmîndu-şi, astfel, propria identitate de moment: pro-homoexual, pro-Israel, pro-european (deh, tocmai de asta a şi ucis numai europeni …), mason, “creştin” militant împotriva creştinismului real ş.a.m.d.

În societățile individualiste, de tipul celor descrise mai sus, individul nu mai moștenește o biografie dată, ca în societățile patriarhale – te naști și te formezi religios, etnic, social - de pildă, din pătura meșteșugarilor, țăranilor, nobililor etc. Pentru ”omul nou”, arborele genealogic este doar o banală înșiruire de nume moarte, o abstracție, o reminiscență a gîndirii închistate a trecutului, de care trebuie să scape cît mai rapid dacă vrea să se afirme ca ”individ independent” și detașat de trecut.

Unii ar putea să indice la drepturile omului ca la un set comun de valori. Aceste drepturi sînt, în primul rînd, individuale, ceea ce le face inaplicabile pentru starea ideală a unei colectivităţi. În al doilea rînd, aceste drepturi sînt strict instrumentale, adică ele dau dreptul să faci ceva fără a indica ce anume ai putea să faci. Bunăoară, drepturile omului prevăd dreptul la libera exprimare, la libera întrunire, fără a indica ce anume ar putea să fie exprimat, în ce scop anume să se întrunească indivizii etc. Or, indivizii se pot aduna şi pentru a distruge un popor, pentru a promova non-valori sau anti-valori, pentru a batjocori valorile poporului concret.

Sensul de a fi al oricărei colectivităţi este tocmai de a asigura pentru toţi membrii săi acel bine comun, „binele cel de obşte” cum a formulat Nicolae Mavrocordat, fiind la vremea sa domnitor al Moldovei. Altfel zis, rostul oricărui popor este de a asigura înfăptuirea unei vieţuiri pentru membrii săi cît mai aproape de binele comun, cît mai aproape de modul ideal de viaţă, care să corespundă cît mai deplin valorilor, „sfinţeniilor” acestui popor.

Acel set de valori (1) supreme, (2) reciproc ireductibile, alcătuind (3) un tot întreg indivizibil, formează Idealul Naţional al poporului concret. Astfel, Idealul Naţional dă sens activităţii, intereselor, eforturilor, vieţuirii unei colectivităţi. Îi dă sens prin faptul că îi oferă un reper ferm, un reper unic, o busolă exactă în toate acţiunile sale ca popor, ca societate.

Idealul Naţional constituie prin valorile sale identitatea poporului dat, este sinele lui colectiv, este conştiinţa lui de sine, este eu-l lui colectiv. Un popor lipsit de conştiinţa Idealului său Naţional este o mulţime, o gloată lipsită de identitate, este un nimeni răzleţ, nici măcar o colectivitate anonimă.

Fără Ideal Naţional nu există naţiune, nu există popor. O colectivitate de oameni care nu este conştientă de valorile sale supreme, de Idealul său Naţional nu mai este un popor, ci o populaţie, o biocenoză (asociaţie biologică de plante care se află într-un echilibru dinamic dependent de mediu.).

Ce este un popor ?

La prima vedere, răspunsul este la suprafaţă: totalitatea de oameni care se identifică cu acelaşi set de valori, care au conştiinţa comunităţii sale tocmai prin împărtăşirea aceluiaşi set de valori. Dar ce intră în această totalitate ? Numai cei acum în viaţă sau şi cei care au murit ieri, acum un an, acum un secol, acum un mileniu ? Dar cei care se nasc chiar acum, sau mîine dimineaţă, sau peste un an, peste un secol, fac parte din poporul dat sau nu ?

Altfel spus, nu putem reduce un popor la generaţiile aflate acum în viaţă. Un popor, în final, este totalitatea generaţiilor care au fost, sînt şi, eventual, vor fi. Dar ce anume le face pe toate aceste generaţii, care nici nu se cunosc în cea mai mare parte între ele, să fie, totuşi, un popor ?

În baza căror criterii putem stabili dacă Vlad Filat, Vladimir Voronin, Marian Lupu, Mihai Ghimpu sau mitropolitul Vladimir, Mihai Cimpoi, Maria Bieşu, Valentina Naforniţă fac parte din acelaşi popor cu Mihai Eminescu, Ion L. Caragiale, Dimitrie Cantemir, Miron Costin, Vasile Lupu, Neagoe Basarab, Ştefan cel Mare, Petru Muşat etc. ? În ce măsură Alexandru Tănase – cel mai fervent promotor al homosexualităţii şi islamului în RM ca religie egală în toate cu religia strămoşească a moldovenilor – face parte din aceeaşi colectivitate cu Vlad Ţepeş sau Sfînta Teodora de la Sihla ?

Ei ar putea face parte din acelaşi popor numai în cazul în care înaintaşii i-ar recunoaşte pe aceşti urmaşi (pe unii dintre aceşti urmaşi) ca fiind „de-ai lor”, ca fiind ca ei – sub anumite aspecte esenţiale pentru înaintaşi. La fel şi în cazul în care urmaşii ar putea demonstra că ei sînt ca şi înaintaşii lor – sub aceleaşi aspecte. Dar ce concret îi face pe aceşti oameni din diferite generaţii, din diferite epoci, care nici măcar nu se cunosc personal între ei, să se recunoască ca fiind parte a aceleiaşi colectivităţi ?

În zilele de comemorare a unor poeţi naţionali – cum ar fi Mihai Eminescu –, unii reprezentanţi ai clasei politice se îmbulzesc la bustul poetului, fiecare cu cîte vreo strofă din creaţia acestuia, învăţată dinadins spre a o declama şcolăreşte în faţa jurnaliştilor. Prin aceasta, politicienii noştri vor să ne demonstreze că ei sînt de acelaşi neam cu poetul, că descind spiritual, cultural din el, adică ar fi urmaşii lui spirituali şi, prin acest fapt, ar avea dreptul moral să ne guverneze, să ia hotărîri privitoare la destinul nostru, al copiilor noştri şi la cel al copiilor copiilor noştri. Adică ar avea dreptul să decidă soarta tuturor generaţiilor viitoare ale poporului nostru. Căci ce alt efect au hotărîrile guvernanţilor „noştri” dacă nu pecetluirea viitorului nostru cu pecetea existenţei sau cu cea a morţii noastre ca popor ?

Eminescu se considera de acelaşi neam cu orice oştean, cu orice ţăran din vremea, bunăoară, a lui Ştefan cel Mare, şi nu pretindea ca acel oştean sau ţăran să-i cunoască vreo strofă din opera sa poetică (nemaivorbind din principala sa operă – cea politică). Chiar dimpotrivă; Eminescu socotea de o mare valoare spirituală, culturală, inclusiv artistică, creaţia populară a acelor ţărani, oşteni, creaţie care a constituit fascinaţia sa permanentă şi inspiraţia sa nesecătuită.

Şi invers, puţin probabil ca Eminescu să fi cunoscut tehnica artei militare, a administraţiei de stat, a chivernisirii gospodăriei Ţării Moldovei pe care le folosise Ştefan cel Mare. Dar aceasta nu îl împiedica cîtuşi de puţin să se socoată pe bună dreptate un vrednic urmaş al domnitorului, al poporului acestui domnitor. Ba mai mult chiar, el considera a fi un titlu de nobleţe coborîrea din neamul acelor ţărani şi oşteni.

Ce îl făcea pe Eminescu să se considere a fi una cu generaţiile premergătoare ? Sau ce poate să-l facă pe un cetăţean al RM să se considere ca descendent din „neamul moldovenilor” lui Miron Costin ? Numai şi numai raportarea la aceleaşi valori, la valori comune care sînt aceleaşi de-a lungul tuturor generaţiilor, la acele valori care se numesc pe scurt „Ideal Naţional”.

* * *

Victimele materialismului dialectic şi cele ale doctrinii liberalismului mi-ar putea obiecta într-un glas: „Păi, idealul naţional e un concept nou, abia din secolul 19 şi nu avea cum să facă parte din conştiinţa contemporanilor lui Nicolae Mavrocordat, nemaivorbind de contemporanii lui Vasile Lupu şi cu atît mai mult ai lui Ştefan cel Mare sau Bogdan Întemeietorul !” Iar unii mai subtili ar putea chiar face referinţă la extraordinara carte a cunoscutului cercetător francez M. Beaud „Istoria capitalismului” (de fapt, e istoria crimelor premeditate ale capitalismului european împotriva popoarelor şi civilizaţiilor lumii) care constata (pag. 23) că „formarea burgheziei (negustoreşti şi bancare) se îmbină cu afirmarea ideii naţionale şi cu constituirea statelor moderne”.

Adevărat, sintagma de „idee naţională” şi cea corelată cu aceasta de „ideal naţional” au fost înjghebate în secolul 19 – „secolul naţionalităţilor”, – în Franţa. Dar în gîndirea cărturarilor din ţările est-europene şi din celelalte colţuri ale lumii (în afară de Europa sui generis – Europa de Vest) prin această nouă expresie se desemna o veche stare de fapt: constituirea şi dăinuirea popoarelor, chiar a civilizaţiilor, s-a produs în baza şi în jurul unui set de valori identitare supreme. Valori care dădeau sens existenţei acelor comunităţi, acelor popoare, valori care, prin ele însele, defineau rostul acelor oameni de a fi împreună, de a alcătui – prin convieţuirea lor de-a lungul generaţiilor lor – un popor.

Astfel, un popor apare, se afirmă şi dăinuieşte exclusiv prin practicarea de către mai multe generaţii a unui mod de viaţă conform cu un anumit set de valori. Cîte seturi de valori – atîtea popoare. De aici vine şi răspunsul la întrebarea: cum apar popoarele ? Sau la o întrebare mai actuală pentru noi: cum dispar popoarele ?

În cazul în care o populaţie, fie ea şi eterogenă ca origini, se confruntă cu o situaţie complet inedită pentru experienţa ei, ea – ori dispare, ori îşi asumă un sistem de valori, care, prin faptul aplicării lor în viaţa de fiecare zi, în confruntarea cu noua situaţie, îi permite să supravieţuiască. Supravieţuirea înseamnă o experienţă pozitivă, iar rezultatul aplicării acestei experienţe face ca, de-a lungul cîtorva generaţii, să se constituie un nou popor.

În cazul celălalt – dispariţia unui popor, erodarea valorilor sale identitare (cauzele erodării pot fi diferite) conduce inevitabil la pierderea - de către generaţiile pe parcursul vieţii cărora se produce acea erodare – a rostului lor de a fi popor, de a fi continuatoare ale generaţiilor premergătoare. Ca reacţie, aceste generaţii se risipesc, nemaifiind în stare să-şi asigure o convieţuire, se destramă ca structură socio-culturală şi, ca urmare, ca structură politico-economică.

Sintetizînd, putem spune că un popor este alcătuit de totalitatea generaţiilor care se identifică cu acelaşi Ideal Naţional reprezentat de o ierarhie de valori. Generaţiile care se înstrăinează de Idealul Naţional degenerează, inclusiv la nivel de indivizi, transformîndu-se, în caz fericit, în forţă de muncă angajată la străini sau, în caz mai puţin fericit, în faună locală – „material etnografic” pentru distracţia turiştilor veniţi la menageria etnografică.

Numai Idealul Naţional conferă conştiinţa de sine oamenilor concreţi din poporul dat. Numai atunci ei pot să-şi dea seama de sine, de interesele sale, de ceea ce este bine şi de ceea ce este rău pentru ei şi pentru copiii lor. Numai aşa ei îşi pot da seama de ce îi aşteaptă într-un caz sau în altul, într-o situaţie sau în alta. Numai aşa ei au şansa de a se sustrage manipulării care este forma dominantă de comunicare în societatea democratică.

De ce un popor înstrăinat de Idealul său Naţional degenerează? Prin ce anume se manifestă degenerarea?

Am remarcat mai sus că pierderea setului de valori comune determină dezbinarea unei foste colectivităţi. Dacă oamenii din acea colectivitate nu se mai raportează în acţiunile lor – individuale sau de grup – la acelaşi set de valori, aceasta înseamnă că diferite grupuri din acea colectivitate se raportează deja la seturi de valori diferite. Ei au busole diferite. Pentru ei nu mai există „binele cel de obşte”, ci diferite feluri de „bine”. Fiecare tinde deja spre „binele” său. Şi aceste feluri de „bine” nu se mai intersectează între ele (matematiceşte vorbind), nu se mai suprapun, nu se împacă între ele, căci nu mai au nici o valoare comună.

* * *

Mulţi cred că există unele valori comune, chiar dacă alte valori ar putea fi extrem de diferite. Unii ar putea chiar face referinţă la aşa-numitele valori „universale” cum sînt drepturile omului. Aici, însă, se uită un lucru important: conştiinţa omenească nu se conduce de o listă de valori, ci de un ansamblu de valori strîns îmbinate, contopite între ele. Omul de rînd deseori nici nu poate împărţi crezul său în valori aparte, distincte, deoarece omul le percepe firesc ca pe un tot întreg indivizibil.

Astfel, dacă o persoană recunoaşte, să zicem, dreptul la viaţă, la fel cum o face şi o altă persoană, aceasta nu înseamnă deloc că ele împărtăşesc aceeaşi valoare – dreptul la viaţă. Şi aceasta se întîmplă din cauza că aceste două persoane nu îşi reduc întregul lor set de valori la acest drept. Pentru fiecare dintre ele acest drept este strîns corelat, îmbinat cu un şir întreg de alte valori. Şi acest şir este diferit la aceste persoane. Una dintre ele ar putea avea corelat dreptul la viaţă cu o asemenea valoare ca sănătatea fizică şi psihică a copiilor ei sau a oricăror alţi copii. În cazul în care viaţa şi sănătatea copiilor este valoare superioară dreptului la viaţă, atunci această persoană va limita aplicarea dreptului la viaţă faţă de pedofili sau faţă de maniaci care ucid copii (nu mă refer aici la „medicii” care ucid copii în pîntece, deşi aceştia ucid mult mai mulţi copii decît toţi maniacii laolaltă din toate vremurile şi locurile).

O altă persoană ar avea o asemenea valoare ca dragostea de neam, de patrie. Şi atunci şi această persoană ar fi înclinată să limiteze dreptul la viaţă al acelora care atentează la existenţa şi bunăstarea patriei sau a poporului persoanei date. Istoria omenirii este plină de cazuri de eroism împotriva duşmanilor ţării.

Tocmai de acest lucru se folosesc manipulatorii. Ei declară o valoare care este proprie seturilor de valori pe care le împărtăşesc cît mai mulţi oameni. Ei atrag oamenii care au în setul lor această valoare. Dar ei interpetează diferit, pînă la absolut invers această valoare, prezentîndu-se celorlalţi ca apărători devotaţi ai acestei valori. Unul dintre cele mai cunoscute cazuri de acest fel este noţiunea de „toleranţă” care are un sens în limbajul comun al oamenilor şi un sens total invers în documentele internaţionale în care se promovează acest concept. La fel e şi cu conceptul de discriminare pe care oamenii normali îl înţeleg într-un fel, iar promotorii legilor „anti-discriminare” îl înţeleg cu totul invers: ca dreptul minorităţilor agresive să-şi impună, sub pretextul combaterii discriminării, dictatura totalitară asupra majorităţii.

Prin urmare, chiar dacă o valoare ar fi comună pentru două persoane, aceasta nu înseamnă că ele percep şi trăiesc la fel acea valoare. Importanţă are întregul sistem de valori de care se conduce persoana, ceea ce deseori este numitcrezul persoanei sau al comunităţii din care face parte persoana. Tocmai de aceea că este vorba de seturi de valori, dar nu de valori aparte, răzleţe, cînd se dărîmă un Ideal Naţional, se dărîmă unitatea comunităţii date, ea se sparge în ţăndări.

* * *

A „tinde spre binele său” înseamnă a depune anumite eforturi pentru a obţine anumite rezultate dorite care exprimă o situaţie, o stare „bună” pentru un grup de oameni. Şi acel „bine” poate să fie un „rău” pentru un alt grup de oameni din aceeaşi fostă colectivitate: epopeea privatizării în RM (şi nu numai în RM) este doar un mic exemplu din miile de alte exemple la îndemînă.

A depune eforturi înseamnă a întreprinde anumite acţiuni, iar orice acţiune, pentru a fi înfăptuită, reclamă resurse, în special resurse comune cu alţii – bunăoară, pămîntul, legislaţia, bugetul, puterea judecătorească etc. Folosirea aceloraşi resurse de către grupări diferite şi în scopuri diferite nu poate conduce decît la conflict, la dezbinare. Neavînd nici un reper comun, neraportîndu-se la acelaşi set comun de valori, aceste grupuri rivale, aceşti indivizi concurenţi nu mai pot comunica între ei, ei îşi devin adversari, lipsa de încredere dintre ei devenind efectul cel mai mic.

Prin urmare, pretenţia la aceeaşi bază resursieră ca ea să fie „valorificată” simultan în scopuri incompatibile între eleeste una dintre cele mai puternice cauze de dezbinare, de înstrăinare, de învrăjbire între foştii membri ai unei foste colectivităţi.

Pierderea unor „sfinţenii” comune determină pierderea simţului aproapelui: toţi îşi devin străini, potenţiali duşmani, nenoricirea „altuia” nu mai priveşte pe nimeni. Aproapele nu mai este privit ca un potenţial ajutător sau ajutat, ci, în cel mai bun caz, ca o potenţială resursă, un instrument pentru obţinerea „binelui” altcuiva.

* * *

Iar dacă nu există o busolă comună, de ce criterii se conduc atunci guvernanţii, întreaga clasă politică ? Dar funcţioarii „publici” cînd nu există binele public ? Bineînţeles, se conduc de binele personal, de cel de grup, dar nicidecum de „binele cel de obşte” pentru că ei nici nu-l cunosc şi nici nu doresc să-l cunoască. Acesta este mobilul, motorul „moral”, psihologic şi logic al corupţiei. Faptul însuşi al existenţei corupţiei – nu ca un fenomen periferic, nu ca nişte cazuri spontane, separate, ci ca un fenomen generalizat, ca un mod de viaţă, – vădeşte că societatea dată nu are nici o valoare comună, nu se consideră colectivitate, nu este popor, ci o junglă de umanoizi.

Înstrăinarea reciprocă, dispariţia aproapelui, corupţia ca mod de viaţă, ca unic mecanism de funcţionare a societăţii şi a statului nu sînt singurele efecte directe ale lipsei unui Ideal Naţional. Criminalitatea, ca fapt cotidian, ca fenomen prezent masiv la toate nivelurile – de la găinari şi pungaşi la violatori şi ucigaşi, de la coţcari şi matrapazlîcari la grupări criminale organizate şi mafie (corupţie de stat) – este unul dintre cele mai directe efecte ale lipsei unui set comun de valori. Presa, la faptul divers, ne serveşte în fiecare seară noi şi noi cazuri de cele mai odioase crime. Nu e un indiciu că aproapele a dispărut ? Nu e un indiciu că victima şi criminalul nu mai au nimic care să-i apropie de o valoare comună decît banul ?

Fireşte că nu toţi dintre cei care îşi caută binele propriu izbutesc să-l găsească, să şi-l însuşească. Cine izbuteşte, mai ales în proporţii deosebite, o poate face exclusiv pe seama celor înlăturaţi de el de la „baza resursieră”. Iar cel care este înlăturat o dată, apoi încă o dată, şi apoi iar înlăturat, ce devine acesta ? Un sărac. Un împins la marginea subzistenţei.

Nu neapărat de către „parteneri” de afaceri, nu neapărat de către „concurenţi”, de către vecini, colegi, rude. Ci de către cei mai „eficienţi manageri” care formează clasa politică. Acea clasă politică care, încăpută la cîrma statului, poate deja în mod „legal” atenta la asemenea resurse ca bugetul, ajutoarele sociale, creditele şi granturile străine. Adică, la bunăstarea celor mulţi şi sărăciţi. Iar aceşti mulţi şi sărăciţi doar îi invidiază pe cei încăpuţi în funcţii „publice”. Îi invidiază, căci şi ei ar vrea să se afle în locul acelora pentru a face acelaşi lucru: să se căpătuiască pe seama celor „neîncăpuţi”.

Stresul permanent este starea de duh a celor sărăciţi şi a celor care se consacră bunăstării, psihologia lor cu care ei se trezesc şi se culcă, tresărind prin somn. [Cînd spunem stres, înţelegem „boli cardio-vasculare”, „cancer”, deoarece stresul este cauza principală care provoacă aceste boli mortale. Iar cînd spunem sărăcie, înţelegem automat prin aceasta „tuberculoză”, „boli gastro-intestinale”, deoarece şi acestea sînt provocate de un mod de viaţă specific săracilor care nu îşi pot permite o alimentaţie sănătoasă, o alimentaţie nesănătoasă fiind cauza acestor boli grave. Spunînd „criminalitate”, spunem „traumatisme”, căci majoritatea traumatismelor grave este provocată de criminali, de acte criminale. Iar toate aceste boli sînt principalele cauze ale morbidităţii şi mortalităţii.]

Mulţi dintre cei sărăciţi (artificial, bineînţeles) nu îşi văd rostul decît în treucă – diferenţa e numai în conţinutul şidesign-ul ei. Aceştia, dintre cei sărăciţi artificial, măsoară totul cu distanţa dintre ei şi treucă. Aceştia „se gîndesc” la copiii lor iarăşi exclusiv în termeni de distanţă pînă la treucă: dacă distanţa e mare, atunci copiii nu trebuie să se nască, „să nu plodească sărăcia”.

De aici rezultă şi colapsul demografic: se nasc puţini, mor mulţi, pleacă (dau bir cu fugiţii, dezertează, spală putina) şi mai mulţi.

Mentalitatea de treucă nu se împacă nici cu sănătatea, nici cu bunăstarea, nici cu viitorul copiilor – valorile pe care populaţia Moldovei le socoate a fi supreme. Aceste trei valori individuale, rîvnite, fără vreo raportare la un set de valori comune, identitare, fac imposibilă în principiu realizarea chiar şi a acestor valori individuale.

* * *

Lipsa Idealului Naţional înseamnă dispariţia unui popor. Iar dispariţia lui se întinde pe cîteva generaţii în care el se stinge, se dezintegrează din cauza sărăciei, corupţiei, criminalităţii, înstrăinării reciproce, neîntrajutorării, prăbuşirii demografice.

Aceasta este logica de fier, neabătută care guvernează orice populaţie lipsită de Idealul său Naţional. Este un rezultat firesc şi sigur pentru orice colectivitate care se înstrăinează de valorile sale comune, de identitatea sa. Ea nu mai trăieşte, ci orbecăieşte, neavînd lumina Idealului Naţional, neavînd busola care să-i arate încotro într-adevăr se mişcă, încotro într-adevăr o cheamă alţii. Este ca frunza pe apă. Este o faună locală. Căci numai fauna nu este conştientă de sine, de identitatea sa, de rostul său.

Fiecare nădăjduieşte că aceste efecte ale dezicerii sale de Idealul Naţional îl vor ocoli, că nu el va fi cel sărac, nu el va fi victima unor criminali, nu el va fi înşelat prin corupţie, nu el se va îmbolnăvi. E o nădejde zadarnică, deoarece aceste fenomene sînt generale, omniprezente, ele sînt aerul cu care respiră orice om dintr-o asemenea populaţie. E o iluzie, o autosugestie privind propria sănătate a unui canceros căruia nu-i vine să creadă că tocmai el este cel lovit de boală…

Atît timp cît sărăciţii nu vor vedea legătura strînsă de tot între sărăcia lor şi respingerea de către ei a Idealului lor Naţional, atît timp ei vor continua să degenereze la statutul de faună, de floră, de îngrăşămînt …

„De ce eşti sărac ?” – „Pentru că sînt prost.” – „De ce eşti prost ?” – „Pentru că sînt sărac.”

Doar că săracul nu vrea să ştie că sărăcia sa el însuşi şi-a însuşit-o, şi-a cultivat-o prin respingerea Idealului Naţional, a valorilor care făceau din el şi înaintaşii lui – Eminescu, Ştefan cel Mare şi Sfînt, Sfîntul mitroplit Varlaam, Vasile Lupu, A. Mateevici şi mulţi alţii – un popor, acelaşi popor. Lepădîndu-se de valorile Idealului Naţional, săracii noştri nu numai că nu au nici o şansă să scape de sărăcie, dar încă şi îşi sacrifică sănătatea lor şi a copiilor lor, lipsindu-i pe aceştia de orice viitor.

În afara poporului tău poţi fi doar prost, şi sărac, şi bolnav. Chiar dacă pentru moment unor asemenea proşti le pare că sînt „cineva”. E o iluzie. Căci nimeni nu îi recunoaşte ca făcînd parte din colectivitatea cuiva. Ei sînt oriunde şi pentru oricine nişte străini, nişte aventurieri, nişte parveniţi, nişte dezrădăcinaţi, nişte vîntură-lume. Ei pot fi folosiţi cel mult drept nişte vechili, trepăduşi ai adevăraţilor lor stăpîni împotriva propriului lor popor de care s-au lepădat.

Ce valori pot pretinde la nivelul celor de Ideal Naţional?

Din cîte s-a văzut din cele expuse pînă acum, un popor poate exista şi a se dezvolta ca societate, nu ca populaţie sau faună, numai în cazul în care viaţa lui în ansamblu este orientată spre realizarea unor scopuri concrete şi pertinente, izvorîte nemijlocit din valorile care formează Idealul lui Naţional. În caz contrar, el degenerează – moral, spiritual, cultural, politic, social, economic, fiziologic, genetic, demografic. Adică un asemenea popor se sinucide.

Subordonarea activităţii unei societăţi, în special a activităţii statului ei, valorilor Idealului Naţional al poporului care formează societatea, îi dă sens, raţionalitate, rost activităţii. În caz contrar, activitatea societăţii în ansamblu, precum şi în special a statului ei, devine una fără sens pentru poporul respectiv, devine absurdă, iraţională. Consacrarea vieţii poporului unei activităţi absurde, lipsite de sens, înseamnă uciderea acelui popor.

Dacă un popor este ucis pe parcursul unei singure generaţii, atunci această ucidere se numeşte genocid. Dar dacă poporul este ucis pe parcursul a două, trei sau patru generaţii ? Atunci aceasta se numeşte etnocid, deşi rezultatul este acelaşi – stingerea etno-culturală, politico-economică şi demografico-biologică a poporului dat. Diferenţa este doar în viteza de nimicire a poporului. Democraţii turci – aşa-numiţii junii turci – au măcelărit în două săptămîni peste un milion de armeni, în aprilie 1915. O viteză de invidiat pentru mulţi din aceeaşi cohortă internaţională. Pentru această viteză, acest măcel de proporţii a fost numit genocid. Statul Român a omorît între anii 1958 şi 2008 nu mai puţin de 20 de milioane de români în pîntecele mamelor lor (sursa). Practic încă o Românie. Şi acesta este genocid. Numai că extinderea acestui măcel al celor care nici nu se pot apăra pe 50 de ani l-a făcut să nu fie perceput ca măcel, ca genocid. Dar are aceleaşi rezultate ca genocidul. E un real “holocaust” al românilor. Mai putem avea vreo îndoială că Statul Român este, după aceasta, un stat român ? Al românilor ? Pentru români ? Fireşte că nu. Cel puţin în această privinţă putem afirma că este un stat împotriva românilor. Adică, sub acest aspect, este un stat genocidal. Sub acest aspect este mai periculos pentru români decît Germania nazistă pentru evrei şi totalitarismul bolşevic pentru ruşi.

Ştim că valorile reprezintă nişte stări ideale, stări de „bunătate” supremă pentru colectivitatea dată. Mai ştim că aceste valori supreme nu se pot reduce una la alta, ci fiecare în parte îşi dezvăluie sensul deplin numai în legătură cu celelalte, formînd un tot întreg indivizibil. Totodată nici una dintre ele nu poate să o substituie pe nici una dintre celelalte valori. Scoaterea din sistemul de valori ale Idealului Naţional a unei singure valori schimbă total sensul acelui Ideal Naţional, transformîndu-l în cu totul altfel de set de valori care nu mai poate fi perceput, înţeles, acceptat ca Ideal Naţional, ca busolă, ca reper în organizarea vieţii de obşte a colectivităţii.

Ce condiţii, ce criterii ar trebui să satisfacă valorile care pretind să reprezinte un Ideal Naţional ? Aceste criterii sînt şapte şi le vom defini şi explica în continuare după importanţa cum urmează:

1)     colective;

2)     supraexistenţiale;

3)     transgeneraţionale;

4)     reciproc necontradictorii;

5)     împărtăşite sincer;

6)     constructive;

7)     valori simple, aplicabile nemijlocit.

Este esenţial să reţinem că toate aceste şapte însuşiri ale valorilor Idealului Naţional sînt necesare împreună, toate odată. Nici o însuşire dintre acestea nu poate fi neglijată fără a compromite calitatea de Ideal Naţional a valorilor respective. Numai împreună ele sînt suficiente, fiecare în parte fiind necesară.

Valori colective

Caracteristica cea mai elementară a valorilor de nivelul unui Ideal Naţional este faptul că ele sînt colective, nu individuale.

Sondajele sociologice arată neabătut pe parcursul ultimilor 10-15 ani aceleaşi valori împărtăşite de populaţia Moldovei: bunăstare (salarii mai mari, preţuri mai mici, locuri de muncă mai multe, investiţii străine), sănătatea personală şi viitorul copiilor. Toate aceste valori sînt valori, dar sînt valori individuale, nicidecum valori colective. O valoare nu poate fi colectivă doar din pricina că ea este împărtăşită de mulţi sau chiar de către toţi oamenii dintr-o colectivitate. Valoare comună chiar pentru toţi membrii unei colectivităţi nu înseamnă valoare colectivă.

Bunăstarea sau sănătatea personală sau viitorul propriilor copii nu este valoare colectivă din simplul motiv că de această valoare fiecare se poate bucura în parte, fără vreo împărtăşire a acestei valori cu alţii. Da, mulţi ar dori ca toţi să se bucure de bunăstare, dar strict tehnic, de bunăstare te poţi bucura şi singur, în propria-ţi intimitate.

Ca să fie colectivă, o valoare trebuie nu numai să fie împărtăşită de întreaga colectivitate, dar şi să nu poată fi aplicată decît împreună, în colectivitate. Astfel, limba maternă a unei colectivităţi ar putea fi o valoare comună. Nimeni nu se poate bucura de ea decît împreună cu toţi ceilalţi pentru care ea este semn identitar. La fel şi iubirea de patrie, de neam. Cînd vorbim de Ideal Naţional este vorba exclusiv de valori colective, nicidecum de valori individuale, oricît de măreţe ar părea acestea.

În cadrul unei cercetări sociologice efectuate încă pe timpul guvernării din anii 2001-2009, moderatorul unui interviu de grup i-a întrebat pe respondenţi: care este valoarea lor supremă ? Aceştia, după un scurt schimb de opinii, au ajuns la o valoare comună supremă – familia, copiii. Moderatorul i-a mai întrebat: consideraţi că omul oricînd, în orice situaţie, în orice activitate a sa trebuie să se conducă de această valoare, ea, doar, este pentru voi supremă ? Răspunsul a fost: da, sigur ! Atunci moderatorul i-a întrebat: lumea vorbeşte că preşedintele Voronin face mult bine familiei sale, fiului său. Dacă aceasta este adevărat, atunci ce pretenţii puteţi avea faţă de el că are grijă de familia sa, exact cum şi voi aţi declarat că exact aşa trebuie să facă un om cumsecade care se conduce de „adevărata” valoare supremă – familia, copiii ? Respondenţii au rămas muţi.

Acest exemplu arată că valorile individuale nu se împacă deloc cu valorile colective. Chiar mai mult: dacă urmarea valorilor individuale nu este supusă valorilor colective, atunci valorile individuale devin duşmănoase pentru ceilalţi membri ai colectivităţii. Iar dacă toţi se conduc numai de valori individuale, atunci avem un război al tuturor contra tuturor – o necontenită campanie electorală la toate nivelurile şi nu numai pentru funcţii „publice”.

* * *

Existenţa unui set de valori colective pentru majoritatea covîrşitoare a membrilor unei comunităţi condiţionează formarea unor relaţii interumane, interpersonale specifice. Specificul acestor relaţii constă în faptul că ele nu se bazează pe liber-schimb, pe aşteptarea unui cîştig, profit sau beneficiu personal din relaţiile întreţinute. Da, în orice societate există relaţii simetrice gen „eu – ţie, tu – mie”, adică relaţii bazate pe profit reciproc. Dar în societăţile formate de popoare, de colectivităţi, există şi alt gen de relaţii: relaţii bazate pe raportarea membrilor lor la acelaşiset de valori colective.

Asemenea relaţii nu au la baza lor aşteptarea vreunui profit sau beneficiu de către cei care intră în asemenea relaţii. Sensul lor este cu totul deosebit. În asemenea relaţii se intră (1) pentru a reafirma ataşamentul la aceleaşi valori colective, (2) pentru a evalua din punctul de vedere al valorilor colective o situaţie-problemă ivită, (3) pentru a găsi soluţii de depăşire a situaţiei în spiritul valorilor colective, (4) pentru a reconfirma solidaritatea socială, morală, psihologică, culturală între participanţii la relaţia dată – în formă de întrajutorare, sfătuire, sărbătorire, (5) pentru a concepe şi coordona acţiuni în folosul comunităţii sau a părţilor ei componente, (6) pentru a crea produse spre folosul estetic, etic, cultural şi spiritual al comunităţii şi al membrilor ei.

Relaţiile de acest gen nu se bazează pe simetrie. Ele sînt mult mai complexe, mai diversificate şi mai durabile decît relaţiile bazate pe aşteptarea beneficiilor care, în comparaţie cu primul gen de relaţii, sînt deosebit de primitive.

Populaţiile care nu mai sînt comunităţi, ci mase amorfe de indivizi răzleţi, au doar relaţii beneficiale şi nu au deloc relaţii de celălalt tip pe care le-aş numi relaţii empatice. Spre deosebire de relaţiile empatice, relaţiile beneficiale pot crea numai produse de uz individual. Ele sînt strict tehnice şi, în cel mai inocent caz, asigură doar producţia şi circulaţia bunurilor materiale şi financiare.

În cadrul populaţiilor care păstrează valori colective membrii lor se identifică între ei prin raportarea la acelaşi set de valori colective. Numai valorile colective pot conferi membrilor comunităţii identitate. Valorile individuale nu pot forma nici o identitate personală, deoarece fenomenul însuşi de identitate se formează prin raportarea oamenilor la nişte valori colective. Raportarea la valori individuale – bunăstare, sănătate, viitorul copiilor – nu poate forma o identitate. Oare toţi doritorii de sănătate din lume formează un popor ? Poporul dornicilor de sănătate ? Sau toţi doritorii de bunăstare formează un popor ?

Relaţiile empatice, fiind bazate pe raportarea solidară la valorile colective, formează reţele dense şi trainice de membri ai comunităţii date. Aceste reţele funcţionează ca un sistem imunitar şi, totodată, ca un sistem de rezistenţă al poporului respectiv. Cu cît mai puţini sînt cei care intră în asemenea relaţii, cu atît mai rară şi mai şubredă este reţeaua membrilor comunităţii. În consecinţă. Cu atît mai slab este poporul dat care, odată cu slăbirea şi, apoi, cu fragmentarea reţelii se stinge în două-trei generaţii.

Solidaritatea internă a comunităţii nu este posibilă fără raportarea membrilor ei la acelaşi set de valori colective. La fel, solidaritatea – socială, culturală, psihologică, morală – este posibilă exclusiv datorită împărtăşirii unor valori etice comune. Sensul de bine, de dreptate, de frumos este înţeles identic sau aproape identic de către toţi membrii comunităţii. Într-o asemenea societate autoritatea morală este cea pe care se zidesc ierarhiile sociale.

Relaţiile empatice sînt, în general, dominate de încredere reciprocă între membrii comuntăţii. Iar încredere presupune în primul rînd apelul la morală, la valori morale comune. Valorile morale pot deveni colective dacă ele explicit califică drept pozitivă comunitatea, colectivitatea. Fără valori morale colective nu există încredere reciprocă, iar dacă aceasta nu există, atunci nu există nici solidaritate. O populaţie nesolidară lăuntric este lesne să fie controlată de forţe externe: istoria cunoaşte mii de asemenea cazuri, metodele fiind şi ele arhicunoscute.

* * *

Valorile colective nu pot fi subordonate celor individuale. În cazul în care ar avea loc o asemenea subordonare, valorile colective ar fi devalorizate, adică şi-ar pierde caracterul de valoare – de stare ideală, dorită, cea mai bună posibilă a comunităţii, de călăuză în viaţa întregii comuntăţi. Dacă indivizii de pe un anumit teritoriu comun se conduc înainte de toate de valori individuale, ei nu mai izbutesc să le aplice pe cele colective. Din cele expuse mai sus, cînd indivizii se conduc fiecare în parte de valori individuale, fie acestea oricît de comune tuturor, ei nu pot decît să se dezbine pînă la duşmănire generală a fiecăruia contra tuturor.

Astfel, dacă există pentru anumite persoane valori colective, atunci aceste valori sînt superioare celor individuale, adică valorile individuale sînt subordonate celor colective şi, prin aceasta, ele sînt mai puţin importante. Mai exact spus, valorile individuale îşi capătă sensul numai în cazul în care ele se realizează numai şi numai în baza realizării valorilor colective. Bunăoară, apărarea comunităţii împotriva pericolelor pentru existenţa ei este o valoare superioară dispariţiei membrilor ei. Altfel spus, existenţa comunităţii este mai importantă decît existenţa fiecărui membru al ei în parte. De aici rezultă că membrii unei comunităţi pot exista ca membri ai comunităţii numai dacă acea comunitate există. Dacă acea comunitate dispare, membrii ei nu mai pot fi membri, ci indivizi răzleţi, fără nici o legătură între ei. Deci, asigurarea existenţei comunităţii este mai importantă decît viaţa membrilor ei: membrii comunităţii, dacă au nevoie de acea comunitate, sînt gata să-şi sacrifice viaţa pentru ca acea comunitate, supravieţuind, să asigure viaţa celorlalţi membri ai comunităţii care vor fi supravieţuit, inclusiv urmaşilor celor care şi-au dat viaţa. Căci, în caz invers, fără a apăra comunitatea nu se poate garanta viaţa niciunui membru al ei sau a urmaşilor lui.

Toţi ofiţerii, de la locotenent în sus cunosc foarte bine următoarea legitate: dacă un pluton, o companie, un batalion sau un regiment nimereşte în vreo ambuscadă sau este înconjurat, supravieţuirea lui ca unitate militară estre posibilă numai într-un singur caz – numai în cazul în care membrii acestor unităţi militare sînt gata să moară pentru salvarea camarazilor săi. Dacă fiecare dintre ostaşi şi ofiţeri se va conduce de logica lui „sauve qui peut !” („scapă cine poate !”), încercînd fiecare în parte să scape din ambuscadă (pluton, companie sau batalion) sau din înconjurare (regiment şi unităţi mai mari), atunci este garantat că toţi sau aproape toţi vor fi ucişi, iar puţinii rămaşi vor fi făcuţi prizonieri, astfel unitatea militară respectivă dispărînd ca atare.

Unica posibilitate ca unitatea să scape din ambuscadă este ca fiecare să fie gata să moară pentru ca ceilalţi camarazi să se salveze. În acest caz, potrivit statisticilor militare, de la o treime la două treimi dintre cei nimeriţi în ambuscadă (în înconjurare) vor cădea în luptă sau vor fi făcuţi prizonieri, dar este garantat că circa o treime-două treimi se vor salva, păstrînd unitatea militară aptă pentru rostul său.

Este o legitate socială generală. Poporul nostru a răzbit prin mileniul aşa-numitei Marii Migraţii a popoarelor exclusiv datorită faptului că s-a călăuzit în viaţa sa de fiecare zi de valori colective. Este şi mai semnificativ faptul că aproape toţi năvălitorii şi cotropitorii au dispărut dintre noi, dizolvîndu-se în negura de vremi. Iar noi am rămas şi mai sîntem. Deocamdată. În stingere. Unde sînt sarmaţii ? Dar goţii ? Dar hunii ? Gepizii ? Avarii ? Tătarii ? La mulţi nici numele nu s-a păstrat. Iar dacă s-a şi păstrat nu se cunoaşte ce înseamnă. Cine sînt ieşii a căror denumire s-a păstrat în oraşul Iaşi – tîrgul ieşilor ?

* * *

În concluzie, valorile colective nu numai că sînt superioare oricăror valori individuale, dar că ele sînt prin definiţie mai importante decît viaţa personală. Valorile care sînt mai importante decît existenţa biosocială se numesc valorisupraexistenţiale.

Valori supraexistenţiale

Cea mai importantă calitate a valorilor de nivelul suprem – cel al Idealului Naţional – este ca ele să aibă o însemnătate supraexistenţială, adică mai presus decît viaţa personală, pentru fiecare membru al colectivităţii. Altfel zis, fără a urma o asemenea valoare viaţa individuală îşi pierde orice sens, orice rost, devine absurdă, goală, inutilă. Fără o asemenea valoare nu mai are sens să trăieşti. Cum se spune: dacă nu ai pentru ce să mori, atunci nu ai pentru ce să trăieşti.

Este vorba, bineînţeles, de valori identitare. De acele valori care formează conştiinţa de sine a individului, transformîndu-l în persoană. Căci nu orice individ este persoană, ci numai acela care este conştient de rostul existenţei sale individuale în cadrul universului său spiritual în care încape în totalitate şi poporul lui. Identitatea individuală se întemeiază exclusiv pe o identitate colectivă. Nimeni nu poate avea o identitate personală care să nu derive dintr-o identitate colectivă, din conştiinţa de sine colectivă, din conştiinţa apartenenţei individuale la o colectivitate.

Fără asemenea valori – supraexistenţiale – omul nu se mai simte om, personalitatea lui, conştiinţa lui se descompune, dispare axa pe care se clădeşte din copilărie o conştiinţă de sine. Sinele însuşi dispare dacă a existat, ori nici nu se formează decît în baza unor valori supraexistenţiale. O asemenea conştiinţă descompusă nu mai are simţul demnităţii, nu are morală nu în sens că omul cu o asemenea conştiinţă devine amoral, pur şi simplu conştiinţa lui nu mai are capacitatea de a deosebi binele de rău. Pentru el dimensiunea de moralitate-amoralitate a faptelor, spuselor, gîndurilor, atitudinilor nu mai există. Un asemenea individ este capabil să facă orice faptă, oricît de abominabilă, deoarece el nu are dimensiunea moralităţii, nemaivorbind de cea a spiritualităţii. Lui îi este străină însăşi condiţia de om, conştiinţa de om.

El nu poate deosebi o persoană de un individ. Omul ca persoană se deosebeşte de individ chiar şi la chip, după felul cum se îmbracă, cum merge, cum şede, ce gesturi are (limbajul corporal), ce griji, ce interese îl animă, ce îl doare şi ce îl bucură sau îl mîhneşte, ce expresie domină pe faţa lui. Practic, persoanele se deosebesc de indivizi ca două specii biologice genetic incompatibile. Ca iepurele de cîmp de iepurele de casă. Bineînţeles, e o metaforă, dar care descrie incompatibilitatea ontologică dintre persoane şi indivizi.

O persoană niciodată nu se va putea împrieteni sau căsători cu un individ, deoarece persoana, ca să-şi uneasca viaţa cu cineva, celălalt trebuie şi el să fie o persoană, unică, inconfundabilă. Pe cînd pentru individ oricare altcineva este lesne substituibil, deoarece este un cineva ca oricare altul. El nu ştie ce este prietenia. O asemenea dimensiune a relaţiilor umane este de neconceput pentru el. El nu se căsătoreşte, ci se copulează, face cupluri de parteneriat. Celălalt nu este pentru el decît un instrument de satisfacere a propriilor necesităţi, oricare ar fi acestea.

O persoană vede îndată cine stă în faţa lui: un individ sau o persoană. Iar un individ niciodată nu va putea vedea în faţa sa o persoană, deoarece el în principiu nu are conştiinţa demnităţii, a condiţiei de om, ci doar de cea a aroganţei, a îngîmfării. Persoana se uită la indivizi cu înţelegere, milă şi nădejde la transformarea conştiinţei acestora.

Nevoile individului se reduc exclusiv la cele animalice: hrană, sex, adăpost, îmbrăcăminte – într-un cuvînt – la comoditate, precum şi la prestigiu (doar şi babuinii în haitele lor au cîte un lider care se impune cu toată forţa şi dăruirea, la fel şi cîinii, leii, elefanţii, hienele, lupii, şacalii etc.).

Persoana are pentru ce muri, deci ea trăieşte. Individul nu are nimic pentru ce să moară, de aceea el există, iar felul lui de a exista se reduce la a consuma – cît mai mult, cît mai variat, cît mai prestigios. Pierderea posibilităţii de a consuma – hrană, sex, comodităţi sau faimă – este cea mai mare tragedie pentru el căreia puţini dintre aceştia îi pot supravieţui. Iar cei ce supravieţuiesc pot începe să-şi pună întrebări existenţiale, ceea ce îi porneşte pe ei pe drumul despărţirii de nechipul individului şi îi aduce la conştiinţa de persoană.

Asemenea diferenţe extraordinare dintre persoană şi individ se datorează exclusiv faptului prezenţei sau lipsei în conştiinţa omului a unor valori supraexistenţiale.

* * *

Unele dintre valorile supraexistenţiale educă jertfelnicia, disponibilitatea de a se jertfi pentru aproapele. Ele stau la baza dragostei pentru aproapele, deoarece fără jertfelnicie nu este dragoste. Cel mai puternic liant social îl formează tocmai valorile supraexistenţiale care îi unesc pe cei care le împărtăşesc. Caracterul comun al valorilor supraexistenţiale pentru membrii unei comunităţi îi face să fie gata să se sacrifice unul pentru celălalt, astfel asigurîndu-se dăinuirea comunităţii date.

A muri pentru ceva nu înseamnă deloc a omorî pe alţii pentru acel ceva. Cînd vorbim de valori supraexistenţiale nu îi avem în vedere pe kamikaze, pe şahizi, pe alţi terorişti care sînt gata să moară omorînd pe alţii. Vorbim despre un cu totul alt aspect – de cel al jertfelniciei pure, ca o opţiune strict personală care nu îi afectează pe alţii. A prefera să fii ucis decît să accepţi o nelegiuire, a prefera să mori de foame decît să te dezici de identitatea ta de om, de fiu al unui popor. A prefera să mori nu înseamnă deloc a căuta moartea. Ar fi o nebunie, o devalorizare a propriei vieţi, chiar a valorii supraexistenţiale însăşi. Dar nici a fugi de mărturisirea valorilor supraexistenţiale. Cum te prinde vremea, aşa şi procedezi: bunăoară, în cazul creştinilor, cînd cineva îţi cere să dai cezarului (statului) ceea ce este a lui Dumnezeu, atunci spui: Nu ! Pînă atunci însă îi dai cezarului şi cămaşa de pe tine (chiar dacă nu este a cezarului) şi mergi cu dregătorii lui şi o stadie şi două în plus. Căci nu Dumnezeu îţi cere cămaşa sau distanţa. Ci aproapele sau duşmanul tău personal, nu al lui Dumnezeu.

* * *

Faptul însuşi că există valori pentru care oamenii sînt gata să moară demonstrează că nu orice valoare poate fi convertită în bani, adică să fie cumpărată, vîndută sau schimbată pe nici un fel de favoruri. Banul, piaţa, capitalismul, ofertantul, „negociatorul” are limita sa de netrecut – valorile supraexistenţiale. Aceste valori nu se negociază. În privinţa lor nu există nici un compromis. Ele ori sînt, ori dispar împreună cu purtătorul lor. Nici o tranşă de credite sau de granturi, nici o liberalizare a vizelor chiar pînă la desfiinţarea lor deplină nu poate „monetiza” nici o valoare supraexistenţială. Adică asemenea „favoruri” atentează, practic, la identitatea însăşi a poporului. La sensul lui de a fi. Atît timp cît există valori care nu se scot în principiu la vînzare, la mezat, atît timp o ţară există, atît timp un popor mai are viitor.

Fără asemenea valori omul devine marfă benevolă. Diferenţa dintre asemenea indivizi e doar preţul: unul se vinde pentru un blid de linte, un altul pentru tranşe de milioane de euro sau pentru a fi primit în cercuri „selecte”, „de elită”. Diferenţa e în cantitate. Calitatea acestor indivizi e aceeaşi: vandabilitatea perfectă, lichiditatea totală. Nici un dram de soliditate. Un cerşetor sau un boschetar poate fi persoană sau individ tot aşa cum şi un prim-ministru, ministru, deputat sau un preşedinte de ţară poate fi la fel persoană sau individ. Depinde ce este de acord să negocieze. Dacă este gata să negocieze identitatea poporului său, impunîndu-i, bunăoară, să accepte drept normalitate fapte abominable împotriva naturii însăşi a omului, impunîndu-i acceptarea manifestărilor publice a faptelor împotriva firii umane, adoptînd legi abjecte în schimbul unor tranşe, atunci avem de a face doar cu un individ de care se înscîrboşează orice persoană. Mila de care un asemenea individ se poate învrednici nu exclude repulsia pe care o trezeşte el la nivel fiziologic oricăror persoane.

Sînt persoane şi persoane: unele mai agreabile, altele chiar dezagreabile. Faptul că cineva are pentru ce muri nu este suficient ca cineva să fie agreabil sau ba.

Au murit pentru ceva de-al lor şi bolşevicii-comuniştii, şi democraţii, şi naziştii şi adepţii altor curente politice, sociale sau sexuale. Dar încă nici un curent politic, social sau de alt fel, oricît de mulţi adepţi ar fi murit pentru el, nu a creat nici un popor. Deci, faptul că cineva este gata să moară pentru anumite idei şi că aceştia ar putea fi oricît de mulţi, nu este deloc suficient ca aceste idei să fie acceptate la nivel de Ideal Naţional.

* * *

În concluzie, pentru ca o valoare supraexistenţială să reprezinte un Ideal Naţional trebuie ca aproape toţi să fie gata să moară pentru ea (valoare colectivă) din fiecare generaţie din cîte s-au trecut.

Valori transgeneraţionale

Unei generaţii îi place valsul, unei alteia – tango-ul, unei a treia – beat-ul sau rap-ul etc. O generaţie poate să fie nebună pentru fotbal, alta pentru hockey sau tenis. O generaţie se răpune pentru unire, alta pentru eliberare naţională, încă una pentru rezistenţă naţională. Oricît de frumoase le-ar părea unora anumite feluri de muzică sau de sport, sau oricît de măreţ ar fi să te răpui pentru schimbarea situaţiei poporului tău, în acest caz încă nu poate fi vorba de valori de nivelul Idealului Naţional.

Valorile Idealului Naţional constituie o permanenţă a tuturor generaţiilor – de la primele care au adoptat aceste valori pînă la ultima care se va stinge ca urmare a lepădării de ele. O generaţie întreagă sau chiar cîteva ar fi gata să se sacrifice pentru a obţine un rezultat concret – unirea tuturor românilor într-un singur stat, eliberarea naţională sau rezistenţa naţională împotriva cotropitorilor străini (cazul românilor cotropiţi de catolici). Acest rezultat ar putea fi, bineînţeles, extrem de pozitiv dacă el ar corespunde unor valori ale Idealului Naţional. Rezultatele obţinute sînt apreciate drept pozitive tocmai de aceea că ele apropie situaţia poporului dat de o stare ideală a lui.

Poporul există prin generaţiile sale care se recunosc între ele ca urmaşi coborîtori din anumiţi înaintaşi exclusiv prin anumite însuşiri comune tuturor generaţiilor. Limba ar putea fi, de exemplu, una dintre acestea. Bineînţeles, limba se schimbă de-a lungul timpului, mai exact, ca urmare a unor schimbări politice, culturale, economice. Dar nu orice schimbări în limbă sînt îndreptăţite, nu orice schimbări reprezintă o întărire a limbii. Sînt schimbări care conduc la degradarea ei pînă la stingerea ei sau pînă la transformarea ei într-o cu totul altă limbă, chiar neînrudită cu cea a strămoşilor.

Unii dintre strămoşii noştri au întemeiat ţările româneşti, iar alţii, fără a întemeia ţări, au luptat pentru credinţă cu alte mijloace (românii de la Apus de Carpaţi). Politogeneza românească nu este o valoare comună, dar această politogeneză exprimă nişte valori superioare ei, nişte valori care sînt comune cu rezistenţa religioasă a românilor aflaţi sub ocupaţia cotropitorilor papistaşi (catolici). Doar că în condiţii istorice concrete aceleaşi valori se realizează în unele cazuri în formă de politogeneză, iar în alte cazuri, aceleaşi valori capătă formă de rezistenţă la catolicizare.

Obiceiurile, datinile poporului nostru – bineînţeles cele cu adevărat ale noastre, nu cele născocite peste noapte sau impuse fie de propaganda dezumanizantă a fostului regim sovietic (gen urletele tembele pe la nunţi „amar!, amar!”), fie de propaganda îndobitocitoare a „tamada”-lelor „moderne” de meserie – la fel constituie o permanenţă. Însă semnificaţia lor reală demult nu mai este cunoscută de generaţiile de astăzi şi nici nu se doreşte cunoaşterea ei, căci, de cele mai dese ori, ei nici nu sînt conştienţi de faptul că aceste obiceiuri ar avea o anumită semnificaţie. Iar aceste datini reflectă în mod simbolico-ritualic valorile Idealului Naţional. Acestea sînt datini cristalizate de circa 16-17 veacuri. Bunăoară, obiceiurile de logodnă şi nuntă, fiind deosebit de complexe, ne înfăţişează o rînduială poetică, dar şi pragmatică de chezăşuire a unei căsnicii trainice. Actualele generaţii nu cunosc nici a mia parte dintre ele, iar cioburile de obiceiuri pe care le mai maimuţăresc pe la petreceri anoste numite abuziv „nunţi” nu mai comportă nici o semnificaţie, nici un sens real pentru protagoniştii şi figuranţii lor. Explozia de divorţuri este cauzată în mare parte, nu în întregime, şi de „analfabetismul” în datini al celor care pretind să se căsătorească astăzi, necunoscînd nici rostul unei căsnicii, nici metodele de găsire a jumătăţii celeilalte, nici principiile de convieţuire. Căci toate acestea erau obţinute prin urmarea cu înţelegere a datinilor corespunzătoare.

Pentru mulţi democraţia a devenit o valoare importantă, pentru unii chiar supremă. Tot aşa pentru generaţiile precedente comunismul constituia o asemenea valoare. Faptul însuşi că aceste valori nu fac parte din valorile noastre strămoşeşti arată că ele nu au fost şi nici nu pot face parte din Idealul Naţional al poporului nostru. De fapt, al nici unui popor. Chiar şi faptul că populaţia, inclusiv intelectualii, au schimbat atît de uşor comunismul pe democraţie demonstrează că nici una, nici cealaltă doctrină nu au făcut parte şi nici nu vor face parte vreodată din vreun Ideal Naţional.

În esenţă, valorile Idealului Naţional sînt de aceeaşi vîrstă cu poporul însuşi. Pricina stă în faptul etnogenezei însăşi şi în procesul de etnogeneză a oricărui popor. Orice popor se plămădeşte de-a lungul cîtorva generaţii – de obicei, potrivit celor mai multe cazuri din istorie, circa 200-250 de ani – în jurul unui set anume de valori supraexistenţiale. Aceste valori, în virtutea caracterului lor etnogenetic, devin în chip firesc valori transgeneraţionale, mai exact – pan-generaţionale, adică comune tuturor generaţiilor, valori care străbat prin vremuri toate generaţiile.

* * *

În concluzie, atunci cînd spunem valori supraexistenţiale, înţelegem, totodată, că acestea sînt şi transgeneraţionale.

Valori reciproc necontradictorii

Valorile Idealului Naţional, spre deosebire de conştiinţa individuală (post-)modernă, nu se contrazic între ele, nici nu se completează, ci formează un tot întreg indivizibil. Bunăoară, o asemenea valoare ca fecioria – sufletească şi trupească (cea sufletească o presupune pe cea trupească, nu şi invers) – nu poate face parte din acelaşi set de valori cu libertinajul.

Sau: viitorul copiilor (născuţi) şi avortul (uciderea copiilor în pîntecele „mamei” lor, de fapt, a ucigaşei lor). E o discriminare a copiilor nenăscuţi faţă de cei născuţi, discriminare înfăptuită prin ucidere – unora li se permite să se nască şi să beneficieze de protecţia copilului, de un viitor căruia i se consacră eforturile părinţilor lui, iar alţii sînt lipsiţi de orice viitor, fiind supuşi uciderii prin dezmembrare la sensul direct sau prin otrăvire (contraceptivele).

A participa la festivalul familiei, promovînd, totodată, manifestaţiile pro-homosexuale (cum fac numeroşi funcţionari de stat) este încă un exemplu de valori reciproc contradictorii. Iubirea pentru întreaga omenire în paralel cu dispreţuirea valorilor propriului popor – a culturii, istoriei, datinilor lui – prin nesocotirea acestora, prin necunoaşterea lor, reprezintă iarăşi un exemplu de contradictorialitate.

* * *

Sărbătorile aşa-zis „naţionale” ale RM ar merita un întreg studiu privind absurditatea lor. Nu a fiecărei sărbători în parte, ci a ansamblului lor, deoarece nu există nici o ţară în lume care să aibă atît de multe sărbători incompatibile între ele şi care atît de tare să se anuleze una pe alta. Cu titlu ilustrativ reproducem aici pe scurt momentele de contradictorialitate ale acestor sărbători.

Paştele este sărbătoarea supremă a creştinilor. Şi e firesc ca într-o ţară în care 93,4% dintre cetăţeni s-au declarat benevol a fi creştini ortodocşi să se celebreze la nivel de stat o asemenea sărbătoare. Doar statul e al cetăţenilor, nu ? Doar statul este cu cetăţenii săi la bine şi la greu, la bucurii şi la necazuri, nu ?

Dar acest stat mai are şi sărbătoarea „8 martie” – la origini sărbătoarea femeilor revoluţionare, a femeilor bolşevice, adică, prin definiţie, a femeilor anticreştine. Este adevărat că în ultimii ani ai URSS acestei sărbători i s-a dat o tentă mai blîndă, chipurile, sărbătoarea mamelor, soţiilor, iubitelor, a femeilor în general. Dar o sărbătoare identică există în calendarul creştin – sărbătoarea mironosiţelor. Dacă cei şi cele care s-au declarat creştini ar fi fost într-adevăr creştini/creştine, atunci toţi aceştia şi acestea ar sărbători univoc şi exclusiv strict sărbătoarea mironosiţelor. Astfel, pentru „8 martie” ar fi rămas cel mult 6,66% din populaţie care este formată din necreştini (neortodocşi) declaraţi. Dar pentru 6,66% din populaţie nu se instituie sărbători naţionale.

Cunoaştem cu toţii forfota cvasi-generală care îi cuprinde pe comercianţi în preajma zilei de 8 martie. Iar ei cunosc prea bine care este cererea pentru cadouri în aceste zile. Deci, sărbătoarea anticreştină de „8 martie” este sărbătorită în masă de majoritatea celor care se declară pe la recensăminte drept creştini şi creştine. Nici un creştin, prin definiţie, în ruptul capului, nu va sărbători o sărbătoare necreştină, adică păgînească. El mai degrabă va muri, decît să facă un minim gest cu acest prilej. Istoria Bisericii este plină de sfinţi mucenici care au preferat să fie omorîţi în cele mai groazince şi inimaginabile chinuri, decît să participe cu un minim gest la vreo sărbătoare păgînească. Dar această sărbătoare nu este, prin geneza ei, doar necreştină, ea este chiar anticreştină. Astfel, avem un caz izbitor de valori reciproc contradictorii, chiar la nivel ontologic, doar sărbătorile reprezintă, de fapt, celebrarea publică a unor valori naţionale.

Acelaşi lucru se poate spune şi despre sărbătorirea Anului Nou în opoziţie cu cea a Naşterii Domnului. Întîmpinarea Anului Nou este, la scara istoriei civilizaţiei din care facem parte, o noutate aproape absolută: numai sărbătoarea „Revoluţiei din Octombrie” şi cea de „1 Mai” sînt mai tinere decît sărbătorirea Anului Nou în noaptea dintre 31 decembrie şi 1 ianuarie. Semnificaţia sărbătorii Anului Nou în această noapte nu este nici măcar una astronomică. Însă de cînd „regele-soare” Ludovic al XIV-lea a introdus-o în formă de „revelion” – „deşteptarea”, „trezirea” (ziua pe 31 se doarme, iar la miezul nopţii, cînd, potrivit superstiţiilor păgîneşti, se trezesc duhurile întunericuluil, cînd vrăjitorimea îşi începe activitatea, se adună „lumea bună” să înceapă şi ea celebrarea carnalităţii) – semnificaţia ei a devenit una foarte concretă – mascarada, balul mascat, de unde avem în limba noastră cuvîntul a măscări,măscărici, măscări, mascara cu sensul de pornografie, de sex în public. Iniţial, mascaradele se terminau cu o orgie de proporţii. Adică este vorba de o banală sărbătoare păgînească incompatibilă în esenţa ei cu conştiinţa de creştin.

Este extrem de grăitor faptul că „creştinii” care ies din post cu ocazia acestei sărbători nu fac nimic altceva decît să se aducă jertfă, ofrandă, acelor duhuri ale carnalităţii pentru care jertfă a şi fost născocită această sărbătoare. Idem şi în cazul acelor „creştini” care pledează pentru înlocuirea calendarului ortodox cu cel european din motivul aceleiaşi ieşiri din post. Situaţia cu pregătirile febrile care cuprind populaţia RM în preajma acestei sărbători demonstrează că această populaţie – mai exact acea parte a ei care sărbătoreşte „revelionul” – nu sărbătoreşte Naşterea Domnului tot aşa precum toţi cei care sărbătoresc „8 martie” nu au de a face cu Paştele – Învierea Domnului. Deci, iarăşi avem la nivel de sărbători „naţionale” valori principialmente incompatibile, chiar opuse.

O situaţie mai puţin evidentă avem în cazul sărbătorii naţionale „Ziua Independenţei/Republicii” din 27 august şi a sărbătorii „nenaţionale” Adormirea Maicii Domnului pe 28 august (calendarul european), ceea ce este 15 august în calendarul ortodox. În după-amiaza şi seara zilei de 27 august în Biserica Ortodoxă începe pregătirea duhovnicească, printr-o slujbă specială – Prohodul Maicii Domnului, – pentru marea sărbătoare de a doua zi. Postul Maicii Domnului – 1/14 august-15/28 august este unul dintre cele mai stricte – al doilea ca stricteţe după Postul Mare dinaintea Învierii Domnului – Paştele. A sărbători ceva în post (adică, „a strica postul” cum se spune în popor şi în tradiţia creştinească) este, potrivit conştiinţei creştine, canoanelor bisericeşti, o blasfemie, o pîngărire a numelui Maicii Domnului, a persoanei ei. Prin urmare, sărbătorirea Zilei Independenţei are loc nu numai că în post – între zilele de 14 şi 28 august, dar chiar în opoziţie, în contra-timp, cu ziua slujbei Prohodului Maicii Domnului, reprezintă o blasfemie vădită, la nivel de „sărbătoare naţională”, a Maicii Dumnezeului celor 93,4% de „creştini” autodeclaraţi (nimeni nu i-a tras de limbă) de la care ei, chipurile, nădăjduiesc să primească raiul, nu iadul, pentru veşnicie. O societate care declară, prin statul ei (al ei oare?), drept valoare naţională sărbătorirea Paştelui nu poate declara nici o altă sărbătoare naţională care să fie împotriva sărbătorilor creştineşti, cel puţin a celor domneşti (creştinii au multe sărbători, dar numai cele domneşti, legate de Persoana Dumnezeului-Om Iisus Hristos, sînt cele cu adevărat mari care nu pot fi separate între ele). Sărbătorirea Zilei Independenţei este bine, dar ca ea să nu fie în opoziţie cu Maica Domnului, era suficient să fie sărbătorită în oricare altă zi în afara postului, să zicem, pe 31 august, de „Ziua Limbii”.

A avea în registrul sărbătorilor naţionale asemenea dublete incompatibile ca Paştele-„8 martie”, Naşterea Domnului-Anul Nou sau Adormirea Maicii Domnului-„Ziua Independenţei” reprezintă o incompatibilitate mult mai gravă decît sărbătorirea de către aceeaşi comunitate a unor asemenea împerecheri „împotriva firii” ca celebrarea zilelor de 28 iunie şi 1 decembrie sau a celor de 7 noiembrie şi 31 august. Ce am zice noi dacă l-am vedea pe fostul preşedinte interimar Mihai Ghimpu sau pe fostul preşedinte plin Vladimir Voronin sărbătorind în calitatea lor de persoane oficiale şi de cetăţeni simpli aceste împerecheri nefireşti ? Ce discursuri elogioase ar rosti, să zicem, Mihai Ghimpu, în ziua de 28 iunie sau de 7 noiembrie ori Vladimir Voronin în ziua de 1 decembrie sau de 27 martie ? Am zice că e teatrul absurdului, pe puţin. Dar cînd avem absurdităţi şi mai mari ca cele menţionate mai sus, conştiinţa publică le înghite fără nici o jenă morală sau intelectuală. Le înghite nu pentru că sînt atît de gustoase, ci pentru că nu a fost învățată să facă altceva decît să înghită orice, oricum, oricînd…

* * *

Nici o societate nu poate supravieţui mai mult de o generaţie-două dacă ea se conduce de valori reciproc contradictorii. Practic, la nivel de societate, se produce efectul de minte colectivă scindată, de conştiinţă colectivă disociată. În ştiinţa medicală o asemenea stare de conştiinţă corespunde stării de schizofrenie, doar că psihiatria se ocupă de îmbolnăviri individuale, pe cînd aici e vorba de îmbolnăvirea unei societăţi întregi, de o boală colectivă.Schizofrenia socială este o politică de stat: şi prin faptul propagării unor sărbători naţionale cu semnificaţii opuse, şi prin dedublarea conştiinţei lingvistice prin metode antiştiinţifice („moldoveanscă”-românească) desfiinţătoare a bunului simţ, şi prin privatizare-sărăcire, şi prin programe electorale-programe de guvernare… Lista este, practic, mult mai lungă, este o listă-diagnostic.

Schizofrenia se caracterizează, printre altele, printr-o personalitate descompusă pînă la pierderea conştiinţei de personalitate integră, printr-o gîndire dezorganizată, printr-un discurs destructurat, prin tulburări de comportament, prin deliruri paranoidale. Exact ca şi mesajele electorale sau discursurile politicienilor noştri cînd vor să placă – cu orice preţ, jertfindu-se bunul simţ, cei şapte ani de-acasă, obrazul şi logica elementară – tuturor categoriilor de alegători – şi indivizilor, şi persoanelor, şi celor cinstiţi, şi celor escroci, şi omului de rînd, şi oligarhilor. Deh, democraţia cere sacrificii, dezintegrarea conştiinţei colective fiind principala condiţie pe care o reclamă democraţia electorală pentru acceptarea de către electorat a promisiunilor sale deşarte prin definiţie. Iar alegătorii care cred mesajelor electorale sau discursurilor politicienilor noştri, în special celor care se încordează să placă publicului, care „se sfiesc” să promită lucruri necesare, dar neplăcute, trebuie să se întrebe pe cît de îndreptățiți sînt să viseze astfel, în afară de cazul simptomatic al celor pentru care ”pîinea și circul” reprezintă crezul vieții.

* * *

O societate care nu izbuteşte pe parcursul a una-două generaţii să iasă din starea de schizofrenie publică, de schizofrenie de stat (ca politică de stat), ea încetează să mai fie societate, degradînd la starea amorfă de electorat. Dar ce este electoratul ? O masă fluidă, fără şira spinării (fără Ideal Naţional), fără vreo direcţie (neavînd nici busolă, nici scop) în deriva ei, aflată deplin la cheremul sacilor cu bani care o joacă pe degete prin marionetele lor – partidele şi mass-media.

Nici o doctrină socială (politică, culturală, economică etc.) nu poate fi alcătuită fără precepte contradictorii tocmai din cauza că doctrinele se alcătuiesc de indivizi concreţi, pe parcursul vieţii lor, eventual al unei-două generaţii de continuatori. Spre deosebire de acestea, Idealul Naţional se cristalizează pe parcursul mileniilor şi se confirmă perpetuu prin experienţa tuturor generaţiilor fără excepţie. Ce doctrină socială poate concura cu supleţea, logica şi puterea Idealului Naţional ? Numai acele doctrine care pornesc de la Idealul Naţional şi se orientează neabătut spre el. De ce a picat comunismul ? Dar nazismul ? De ce va pica democraţia ? Tocmai din cauza că unii le aburcă sau au încercat să le aburce la nivel de Ideal Naţional.

Prin definiţie, toate doctrinele sociale sînt fanteziste, altfel zis, utopice în esenţă, dacă nu pornesc de la Idealul Naţional. Iar încrîncenarea cu care unele doctrine sînt aplicate fără nici un fel de îngrădire, fără limite, atribuindu-li-se rolul de panaceu, nu poate decît să conducă la hecatombele revoluţiei franceze, la crimele împotriva umanităţii ale bolşevismului şi nazismului. Democraţia nu este excepţie: metodele de democratizare a Iugoslaviei (Serbiei), Irakului, Chile (Pinochet), Argentinei, Braziliei, Afganistanului sînt un exemplu deja de crestomaţie.

Orice doctrină socială care nu se bazează pe Idealul Naţional este ori fundamental greşită, deci primejdioasă pentru aplicare, ori are o aplicabilitate redusă, chiar foarte redusă, limitele ei fiind strict circumscrise de către Idealul Naţional: nici o doctrină nu poate fi aplicată dacă ea este în contradicţie cu cel puţin o valoare a Idealului Naţional. Pretenţia de a aplica necondiţionat, neîngrădit şi cu orice preţ vreo doctrină, fie şi doctrina democraţiei, nu este nimic altceva decît extremism şi fundamentalism primejdios pentru viaţa şi sănătatea oamenilor, a societăţilor şi popoarelor.

Prin urmare, dacă se doreşte o politică de stat necontradictorie, fără efecte contradictorii pentru ţară, pentru societate, pentru diferite grupuri sociale, această politică trebuie corelată strict cu Idealul Naţional. Ca nu cumva vreun obiectiv, vreo metodă, vreun rezultat al acestei politici să vină în contradicţie cu vreo valoare a Idealului Naţional. Astfel, toate legile, hotărîrile, regulamentele întocmite şi aprobate spre executare la nivel de parlament, guvern, consilii, primării ar trebui, ca să fie în folosul ţării şi poporului ei, corelate cu Idealul Naţional. Neavînd Ideal Naţional, nesocotindu-l, orice guvernare va genera haos pentru popor şi „beneficii” pentru unii, sărăcie pentru popor şi huzur pentru alţii. Tocmai din cauză că din conştiinţa politicienilor „noştri” lipseşte cu desăvîrşire Idealului Naţionaltoate acţiunile lor – materializate în legi şi hotărîri, în taxe şi vămi, în sărbători „naţionale” – sînt contradictorii ca scop, metode şi rezultate urmărite. Cînd un bou o ia hăisa, iar celălalt ceala, ce se întîmplă cu carul ţării ?

Iar la noi, din cîte deja ştim, nici Constituţia nu aminteşte de vreo valoare a Idealului Naţional, nemaivorbind de consfinţirea lui integrală în Legea „fundamentală” a „ţării”.

* * *

Coerenţa este o caracteristică indispensabilă a oricărui discurs (vorbă), text (scrisoare), acţiune (faptă) care urmăreşte un scop pertinent. Dacă e vorba de teatrul absurdului sau de înşelăciuni notorii, atunci nu este nevoie de coerenţă. Întreaga politică oficială a statului Republica Moldova a dat dovadă din clipa proclamării sale de o incoerenţă izbitoare. Este vorba de politica oficială, cea formală, cea reflectată în documente, legi, hotărîri, regulamente, promisiuni electorale, programe de partid, discursuri politice. Separatismul transnistrean şi modul de nerezolvare a lui, privatizarea a tot şi a toate, integrarea euro-CSI-istă, comemorarea unuia dintre cei mai crunţi prigonitori ai Bisericii şi asistarea la slujbele bisericeşti, finanţarea construcţiei de biserici împreună cu promovarea homosexualităţii şi a islamului ca politică de stat, schizofrenia predării istoriei – iată doar cîteva exemple de incoerenţă la nivel de politici „naţionale”.

Politica neoficială, cea neformală, cea de pe sub masă, cea ferită de ochii alegătorilor, de popor, cea despre care tace cu bună ştiinţă mass-media, această politică a fost şi este, în schimb, perfect coerentă. Ea este coerentă, deoarece ea serveşte exclusiv intereselor concrete ale grupărilor încăpute la putere pe seama înşelării alegătorului de către partide şi mass-media.

Faptul însuşi că clasa politică nu şi-a schimbat practic componenţa din momentul proclamării Independenţei (doar că în 1998 s-a înnoit niţel prin intrarea grupării lui Voronin în lupta politică) constituie o dovadă a coerenţei acţiunilor membrilor ei. Componenţa destul de stabilă a clasei politice vădeşte stabilitatea fluxurilor financiare care o întreţin. „Condiţiile de trai” ale politicienilor „noştri” (care, de fapt, nu sînt nicidecum „ai noştri”, ci feroce şi neabătut împotriva noastră) sînt o dovadă a coerenţei lor financiare – este suficient să vedem „locuinţele” unor asemenea „haiduci” ai politicii moldoveneşti cum sînt Filat-Tănase-Lupu-Plahotniuc şi alţii mai puţin băgaţi în seamă de mass-media. De fapt, nu ar fi vorba despre condiţiile lor de trai, dacă ţara s-ar bucura de o politică coerentă, pentru „binele cel de obşte”. Doar că situaţia ţării şi a poporului ei este invers proporţională cu nivelul de trai al politicienilor „noştri”: cu cît mai bine o duc familiile acestor „incoerenţi”, cu atît mai rău o duce ţara în ansamblu şi poporul ei.

Stabilitatea fluxurilor financiare care adapă clasa politică ne demonstrează coerenţa activităţii celor două componente ale procesului politic democratic – regizorii cu bani şi actorii politici scoşi în faţa publicului să-l aburească. Deci, coerenţa nu le este străină politicienilor. Pur şi simplu ea nu le este lor convenabilă în relaţiile lor cu societatea, cu electoratul, ci numai în relaţiile neoficiale dintre ei şi în cele cu regizorii lor.

Astfel, valorile însuşite de curînd de clasa politică nu sînt cele moştenite din vechime, adică nu sînt cele de care s-a călăuzit poporul nostru pe parcursul tuturor generaţiilor sale. Sînt nişte valori noi, incompatibile cu cele străvechi,tocmai de aceea ele sînt reciproc contradictorii.

* * *

În concluzie, cînd spunem valori transgeneraţionale spunem valori reciproc necontradictorii, valori reciproc coerente, valori bine închegate între ele. Atît de închegate, încît formează un tot întreg indivizibil.

Valori împărtăşite sincer

Uniunea Sovietică a căzut foarte uşor din simplul motiv că, practic, majoritatea covîrşitoare a cetăţenilor ei nu mai credeau în „idealul naţional” al acestui stat – comunismul. Dacă generaţiile anilor ’80 ar fi crezut în el la fel de ferm cum credeau generaţiile anilor ’30, atunci URSS şi-ar fi continuat existenţa statală şi astăzi. Populaţia URSS nu mai credea în comunism, dar public, din cauza presiunii politice, nu îşi afişa respingerea de către ea a comunismului, deşi toţi declarau că se conduc de această doctrină.

Iar cînd s-au creat condiţiile ca această populaţie să acţioneze, ea nu a întîrziat să dărîme statul al cărui rost nu îl accepta sau nu îl înţelegea, sau că pur şi simplu nu era conştientă de noţiunea însăşi de rost al statului, deoarece ea nu se mai identifica cu el, neîmpărtăşind idealul lui. Conducătorii „prestroikăi” nu s-au aşteptat la o asemenea reacţie din partea societăţii, nu s-au aşteptat la faptul că societatea sovietică nu mai era o societate, ci un conglomerat de populaţii care nu se mai simţeau solidare, iar unele componente chiar se duşmăneau mortal (azerii şi armenii, oseţii şi gruzinii, abhazii şi gruzinii).

Astfel, comunismul nu era împărtăşit sincer de către populaţia URSS. Fondatorii sîngeroşi ai URSS nu înţelegeau că nici o doctrină cu o vechime de două-trei generaţii, întocmită de cîţiva oameni certaţi cu logica, cu bunul simţ, cu istoria şi cultura, nu poate servi drept Ideal Naţional al unui popor sau al unor popoare care există de zeci de generaţii, unele poate chiar de peste o sută-două de generaţii. Şi, iată, au trecut 70 de ani, s-au schimbat generaţiile, şi doctrina care a fost implementată cu silnicie, a fost izgonită din inimile oamenilor, aceştia, în intimitatea lor, lepădîndu-se de ea. În viaţa lor de fiecare zi, în relaţiile lor de serviciu, de muncă, cu rudele, cu vecinii, cu prietenii, ei nu se mai conduceau de valorile comunismului, acestea devenind pentru ei ori non-valori, ori chiar anti-valori.

* * *

Historia magistrum vitae est. Istoria căderii URSS este foarte povăţuitoare pentru noi. De fapt, popoarele tuturor statelor din istoria Omenirii care au căzut au fost subjugate de străini, chiar pînă la nimicire. Statele acelor popoare au căzut tocmai datorită faptului că societatea acelor ţări se transformase din popor în populaţie, adică oamenii acelor ţări şi-au pierdut Idealul lor Naţional. Astfel acele ţări au devenit o pradă uşoară pentru străini.

În toate celelalte cazuri – cînd ţările s-au păstrat, iar poporul din ele s-a descompus pînă la starea de populaţie – statul conduce societatea strict prin manipulare, iar cînd aceasta din cînd în cînd este dezavuată de intelectualii acelei ţări, statul trece rapid la dictatură, uneori chiar la totalitarism. După ce îşi înlătură toţi adversarii gînditori, clasa politică iarăşi poate reveni la manipulare, afişîndu-şi grija pentru drepturile omului, bunăstare, dreptate etc. Pînă la o nouă deşteptare a unor intelectuali din noile generaţii ca să se repete ciclul de revenire la dictatură. Asemenea state sînt formate şi conduse de o comunitate străină populaţiei pe care o conduce, prefăcîndu-se că ea ar face parte din aceeaşi comunitate cu populaţia asuprită şi îndobitocită.

Manipularea este eficientă numai atunci cînd populaţia nu are busola Idealului său Naţional şi, prin urmare, nu are cu ce să aprecieze discursurile şi faptele politicienilor. Iar dacă casa politică respectivă, în persoana statului controlat de ea, ia sub control sistemul de învăţămînt, atunci formarea unor intelectuali este exclusă şi în acest caz nu mai este nevoie de reveniri tehnice la dictatură: populaţia nu poate înţelege în principiu că ea este călărită de călăii săi, fiind convinsă de mass-media şi sistemul de învăţămînt că totul este foarte bine, iar unele neplăceri sînt strict ocazionale şi că ea este condusă de reprezentanţii săi fireşti, nu de către o clică de călăi.

* * *

Oamenii acţionează în strictă conformitate cu valorile lor personale, nu cu cele pe care le declară, ci cu cele pe care le urmează în intimitatea lor. După cum ne spune Scriptura, credinţa prin fapte este vie. Adică, după cum e credinţa omului, aşa sînt şi faptele lui. Nu poate omul să creadă în ceva şi să făptuiască altfel. Tot Scriptura ne preîntîmpină că „după roadele lor îi veţi cunoaşte”. Roadele fiind faptele, rezultatele activităţii oamenilor. Prin roadele activităţii oamenilor putem să cunoaştem cu exactitate valorile reale de care se conduc făptaşii activităţii.

Ce rezultate ne-a oferit pînă astăzi clasa politică „moldovenească” ? Sărăcie artificială, mortalitate mare şi natalitate mică, criminalitate, corupţie, minciună, destrăbălare publică, deportări ”benevole” în masă (tot soiul de “work and travell”-uri și muncă ”la Italia”) care le-au depăşit ca număr şi intensitate pe cele ale sovieticilor din 1949, familii descompuse, copii abandonaţi, cerşetori şi boschetari, oligarhie străină, divorţuri care ating jumătate din numărul căsătoriilor, bătrîni sărăciţi şi părăsiţi, avorturi chirurgicale şi chimice care depăşesc numărul de naşteri, scurtarea dramatică a duratei de viaţă, stingerea demografică a populaţiei RM … Acestea sînt roadele clasei politice moldoveneşti pentru poporul nostru. Aşa rodeşte clasa politică şi alte roade nu are pentru poporul nostru. Deci, aceste roade reflectă atitudinea clasei politice faţă de noi. Aceste roade reflectă adevăratul crez al guvernanţilor şi locul nostru ca popor sau, mai exact, ca populaţie în acest crez al lor.

Totodată, nu găsim politicieni care să se „bucure” de aceleaşi roade pe care ni le servesc nouă. Chiar dimpotrivă. Este limpede că politicienii noştri se conduc de un cu totul alt ideal decît acela pe care îl declară că ar fi al lor, cel reflectat în programele lor electorale şi de partid, în promisiunile lor, în declaraţiile lor pentru presă etc.

Cum să înţelegem faptul că populaţiei RM îi plac cele promise de către politicieni şi că ea aşteaptă de la politicieni realizarea promisiunilor, iar politicienii fac pentru populaţie exact inversul celor promise, iar pentru ei înşişi fac însutit şi înmiit cele promise populaţiei ? Cine poate nega că realitatea ar fi alta ?

Din acest fapt rezultă cu limpezime (1) că populaţia se conduce de un set de valori, iar clasa politică se conduce de un set de valori cel puţin diferite de cele ale populaţiei, dacă nu chiar de un set de valori contrare; (2) că clasa politică îi spune populaţiei că ea se conduce de aceleaşi valori ca şi populaţia, dar, de fapt, ea făptuieşte în deplină nepotrivire cu cele spuse, ci în potrivire cu un alt set de valori.

Ultima concluzie din cele două înseamnă că clasa politică îşi minte populaţia, adică, electoratul (de altfel, ce este electoraul ? O masă de oameni potrivită pentru a fi înşelată şi pentru nimic altceva). Adică, manipularea este unica formă de comunicare a clasei politice cu populaţia RM.

Prima concluzie dintre cele două este una mult mai gravă. Practic, este vorba de două comunităţi opuse în ţara noastră. Două comunităţi incompatibile între ele ca haita de lupi şi turma de oi, ca o bandă de tîlhari şi o grădiniţă de copii fără educatori şi fără paznic. Una o conduce pe cealalta, mai exact, o asupreşte pe cealalta. Sînt două comunităţi distincte, vrăjmaşe, deoarece ele se conduc de idealuri incompatibile între ele. Doar că una dintre cele două comunităţi nu poate înţelege că cealaltă comunitate este duşmanul ei cel mai înverşunat, cel mai înrăit. Practic, avem dictatura unei comunităţi asupra celeilalte. Şi această comunitate asupritoare face parte dintr-o altă comuntate, mai largă, care se află în afara graniţelor RM. Actualul şef al clasei politice ne spune permanent despre nişte angajamente obscure pe care el le are cu nişte parteneri străini de-ai săi: „ne vom respecta angajamentele asumate faţă de partenerii externi.”

Dar cum rămîne cu angajamentele sale electorale faţă de electorat ? Dar faţă de cei care, amăgiţi de el/ei, l-au votat, aducîndu-l la putere ? Aceştia, fireşte, nu contează. Aceştia fac parte din altă comunitate decît partenerii. Aceştia nu îi sînt parteneri, ci, cel mult, o gloată bună de amăgit şi pentru nimic altceva. Care din acţiunile clasei politice au fost votate de către cetăţeni ? Privatizarea jefuitoare ? Sau, poate, distrugerea întreprinderilor agricole şi a industriei agroalimentare ? Înregistrarea unor culte duşmănoase întregii noastre populaţiii cum este islamul ? Închiderea şcolilor din satele mici pe care tot ei le-au depopulat prin politica lor socială şi economică ? Mai simplu: ce angajamente electorale „asumate” faţă de populaţia RM au fost „respectate” în final ? Răspunsul cel mai convingător ni-l dau roadele activităţii lor ca politicieni, ca „oameni de stat”.

Dacă am fi fost conduşi direct de către partenerii străini ai clasei politice „moldoveneşti”, ar fi fost vreo deosebire ? Da, ar fi fost. Atunci am fi văzut clar că sîntem conduşi de străini, reprezentanţi ai unei alte comunităţi decît cea a poporului nostru. Am fi văzut direct, fără amăgelile „oamenilor de stat” ai „noştri”, că sîntem cotropiţi, că sîntem sub ocupaţie străină, că sîntem asupriţi de către străini. Cine dintre moldoveni îi recunoştea pe nomenklaturiştii comunişti de la sfîrşitul anilor ’80 drept reprezentanţi ai moldovenilor ? Tocmai de aceea conducerea nomenklaturistă care, chiar dacă unii dintre ei ne vorbeau limba, era percepută pe bună dreptate drept una străină, asupritorare, cotropitoare, de ocupaţie. Tocmai de aceea a şi început mişcarea de eliberare naţională care, în final, i-a înlăturat, drept că pe foarte puţin timp, de la putere.

Deosebirea aceasta este întreţinută cu bună ştiinţă tocmai pentru a ne înşela pe noi ca să nu ne dumirim că ne aflăm sub ocupaţie străină, una nimicitoare a poporului nostru. Iar noi, dacă am fi popor, atunci am observa cu toată claritatea cine sînt cei care s-au autopropus să ne cîrmuiască – nişte impostori, mincinoşi, escroci politici care ne guvernează exclusiv prin manipulare şi care sînt gata să bage în noi bîta poliţienească, răchetul crimei organizate, pentru a ne reduce la tăcere, pentru a ne ţine şi în continuare pe calea dispariţiei noastre, ca nu cumva să ne deşteptăm şi să-i punem pe fugă.

* * *

Împărtăşirea sinceră de către membrii unei comunităţi a Idealului lor Naţional se reflectă nemijlocit în totalitatea faptelor lor. Totalitatea faptelor pe care le produce o comunitate se numeşte modul ei de viaţă, felul ei de a fi. În cazul comunităţilor care se călăuzesc de un Ideal Naţional, forţa opiniei publice este suficientă pentru a-i sancţiona moral, prin dezaprobare publică pe cei care în comportmanetul lor deviază de la valorile Idealului Naţional. În asemenea comunităţi închisorile sînt aproape goale, iar justiţia nu are nu că cazuri penale, ci chiar cele administrative sînt foarte puţine, ocazionale.

Întreaga legislaţie, întreaga politică, toate hotărîrile statului care conduce în mod legitim poporul său reflectă valorile Idealului său Naţional. În acest caz legislaţia este respectată de către marea majoritate a cetăţenilor, deoarece pentru ei abaterea de la normele legale reprezintă trădarea Idealului Naţional, înseamnă a atenta la viaţa, la existenţa propriului popor. Într-o ţară care trăieşte după propriile legi, nu după legi impuse de „parteneri externi”, criminalitatea este mică de tot sau lipseşte cu totul. Dar o asemenea situaţie este posibilă numai în cazul în care se respectă două condiţii necesare şi suficiente: (1) populaţia acelei ţări îşi cunoaşte Idealul Naţional şi (2) populaţia acelei ţări, înpersoana fiecărui locuitor al ei sau aproape a fiecărui (nu este pădure fără uscături, dar pădurea poate fi redusă la o grămadă de uscături, atunci ea nu mai este pădure) se conduce sincer de valorile care formează Idealul ei Naţional. Prin respectarea acestor două condiţii de nedespărţit acea populaţie este popor, dar nu un nenorocit de electorat.

Un popor degenerat la nivel de populaţie nu mai este în stare să-şi facă propriile legi, să-şi organizeze propria viaţă. Căci viaţa se organizează, ca să nu degenereze în haos, după anumite reguli, principii care se întemeiază pe anumite valori. În cazul în care populaţia nu-şi mai cunoaşte valorile identitare, iar dacă şi le mai cunoaşte, atunci nu le împărtăşeşte sincer, adică se conduce în faptele sale de altele, atunci vine un altcineva. Acest altcineva îşi impune propriile legi, propriile reguli. Şi aceste legi sînt făcute în interesul său, nu al populaţiei căreia îi sînt impuse. Şi atunci populaţia trăieşte în interesul acelui altcineva pe care premierul actual îi numeşte destul de plastic şi adevărat „partenerii noştri externi”, adică partenerii lor externi. Iar sensul de a fi al unei asemenea populaţii este de a se speti exclusiv în interesul „partenerilor externi”, populaţia devenind o gloată de robi benevoli ai unor străini care şi-au instalat vechilii săi peste acea populaţie, pe „managerii pragmatici şi eficienţi” pentru adevăraţii lor stăpîni – „partenerii externi”.

Un popor degenerat, devenit populaţie, nu are alt viitor decît de a se stinge – mai încet sau mai repede, pe parcursul unei singure generaţii (genocid) sau pe parcursul mai multor generaţii (etnocid). Iar membrii unui asemenea popor degenerat nu pot decît să se stingă şi ei, degradînd, fiecare în parte, social şi moral, ori devenind călăii propriului popor în folosul noilor stăpîni ai populaţiei date care îi valorifică pămîntul şi capacitatea biologică de a munci în folosul străinilor.

Valorile care nu sînt împărtăşite sincer, dar continuă să fie afişate, declarate, se transformă în lozinci deşarte în care nu mai crede nimeni. Generaţiile de pînă în anii ’90 îşi amintesc foarte bine de lozincile sovietice pe care nimeni nu le mai lua în serios şi care erau banalizate şi ironizate cu orice ocazie. Valorile împărtăşite sincer sînt trăite, iar trăirea lor se reflectă imediat şi neabătut în fapte. Se vede îndată dacă omul trăieşte valorile pe care le declară sau numai le rosteşte cu gura, fără ca ele să izvorască din suflet, din prisosul inimii. Făţărnicia guvernanţilor care ne făgăduiesc marea şi sarea, care îşi afişează de ochii presei grija pentru sinistraţi, handicapaţi, sărăciţi, necăjiţi, abandonaţi, pensionari, tineret, patentari, emigraţi de nevoie etc. este atît de vădită încît îţi pui deseori întrebarea: sînt ei oare teferi la minte cînd joacă spectacole de cel mai prost gust pe tema „grijii pentru popor” ? Oare ei chiar cred că noi îi credem ?!

* * *

În toate vremurile, toate popoarele au avut printre ele oameni nesinceri în ceea ce priveşte împărtăşirea Idealului Naţional. Şi este firesc să existe oameni nesinceri. Dar procentul acestor nesinceri era permanent unul nesemnificativ. Erau atît de puţini, încît ei, de obicei, nici nu se cunoşteau între ei. Şi rareori cînd un om nesincer izbutea să-şi transmită nesinceritatea următoarei sale generaţii. De aceea popoarele erau stabile de la o generaţie la alta. Şi numărul celor nesinceri nu era mare nu din cauza că erau persecutaţi, ci din cauza că ei nu aveau de ce să se îndoiască de Idealul lor Naţional.

Care este mecanismul apariţiei nesincerităţii faţă de Idealul Naţional ? Fiecare generaţie a oricărei comunităţi trece prin diferite încercări inedite pentru experienţa ei şi, deseori, şi pentru cea a întregii comunităţi. Înfruntînd încercările, unii membri ai comunităţii ar putea să se îndoiască – cel puţin – de eficacitatea urmării Idealului Naţional pentru depăşirea încercărilor respective. În situaţia unei asemenea îndoieli, cum se procedează ? Simplu: cei care se îndoiesc şi sînt totodată sinceri caută să cunoască cît mai bine, cît mai adînc valorile Idealului lor Naţional, caută să afle cum s-au descurcat generaţiile premergătoare cu încercările pe care ele le-au avut de înfruntat.

În efortul de cunoaştere a propriului Ideal Naţional poate să apară şi neînţelegerea unor valori, a genezei lor în Idealul Naţional. Este important ca cei care se îndoiesc, să persevereze în a înţelege valorile lor colective. Iar dacă ei nu se silesc să înţeleagă, nu se silesc să cunoască, atunci, pentru aceştia, bineînţeles, „poama e acră!”. Atunci cînd nu se stăruie în însuşirea sensului valorilor Idealului Naţional, dar se renunţă la împărtăşirea lor sinceră, rezultatul este unul: respingerea Idealului Naţional – la început în parte, apoi în întregime. Doar este imposibil să urmezi anumite valori din Ideal, iar altele să le respingi: Idealul Naţional este un tot întreg indivizibil.

Persoanele care se leapădă de Idealul Naţional din lenea cugetului sau din interese meschine vor căuta să ascundă acest fapt de cei din jurul lor ca să nu fie criticaţi, să nu fie respinşi ca trădători sau ca nişte tonţi. Astfel, la baza unei asemenea nesincerităţi stă lenea cugetului, stă trădarea lăuntrică. Dacă asemenea oameni ar avea argumente împotriva Idealului Naţional ei ar trebui să le expună spre discutare cu ceilalţi membri ai comunităţii, nu să îmble cu piatra în sîn.

Asemenea persoane nu izbutesc să-şi transmită îndoiala nici măcar copiilor lor, deoarece copiii lor le-ar cere argumente pe care ei nu le au. Şi ca să nu se descalifice moral în faţa propriilor copii, aceştia îşi ascund trădarea lăuntrică, iar faptele lor neconforme cu Idealul Naţional (credinţa prin fapte este vie) ei caută să le prezinte ca pe nişte greşeli.

* * *

O cu totul altă situaţie apare cînd o comunitate se află în confruntare cu o altă comunitate şi această confruntare este una îndelungată, cuprinzînd mai multe generaţii. În cazul în care confruntarea militară nu poate conduce la izbînda nici unei dintre părţi şi cel puţin una dintre comunităţi nu poate renunţa la obiectul conflictului dintre ele, confruntarea continuă cu alte mijloace, nemilitare. Războiul militar trece în altă fază – războiul informaţional, războiul pentru subjugarea minţilor membrilor comunităţii duşmane.

Scopul comunităţii care nu poate renunţa la conflict este de a dezintegra comunitatea adversă, adică ea caută să o dezbine. Unica posibilitate de a dezbina o comunitate de genul poporului este de a împrăştia printre membrii ei îndoiala în valorile Idealului ei Naţional. Nesincerii acelei comunităţi sînt o găselniţă strategică. Aceştia sînt identificaţi prin felurite metode şi recrutaţi să sădească îndoiala în jurul lor. În asemenea condiţii de sprijin din exterior – şi financiar, şi politic, şi „moral” – „nesincerii” se pot înmulţi într-atît încît să formeze o reţea întreagă şi să organizeze un curent de opinie în propria societate, dar împotriva ei.

Această „coloană a cincea” foloseşte posibilităţile la libera exprimare, la libertatea cuvîntului, la libertatea conştiinţei nu pentru a dezbate spre a cunoaşte mai bine valorile Idealului Naţional, ci pentru scopuri contrarii. Posibilităţile fireşti de dezbatere publică, de cunoaştere mai bună a Idealului Naţional sînt folosite exclusiv pentru a disemina îndoiala faţă de valorile naţionale, ironizarea lor, răspîndirea de minciuni despre ele, despre simbolurile morale şi identitare ale comunităţii atacate. Cînd asemenea „nesinceri” devin suficient de mulţi, iar comunitatea nu se apără din diferite motive de atacurile acestora, nesincerii ascunşi ies la iveală, devin sinceri deschişi, dar sinceri făţiş împotriva Idealului Naţional.

Ei resping pe faţă Idealul Naţional, îl sfidează, îşi bat joc de el şi de valorile lui componente (declarînd, de exemplu, că steagul lui Ştefan cel Mare nu este decît „o cîrpă”, după cum au făcut activiştii pro-homosexuali ai proiectului de lege anti-discriminare şi membrii grupului pentru statul secular). Prin acest atac ei primejduiesc existenţa însăşi a poporului mai avan decît un război în toată legea. Unica posibilitate de a reacţiona la acest război de etnocid este mărturisirea în public a Idealului Naţional. Polemicile cu asemenea „sinceri” sînt, în general, lipsite de sens, deoarece pe aceştia nu îi interesează să cunoască, ci să ponegrească.

Dacă comunitatea atacată nu are membri care să mărturisească Idealul Naţional împotriva acestor atacuri, atunci este evident că această comunitate este moartă, că acest popor s-a stins şi în locul lui există doar o populaţie. O populaţie formată din indivizi care se conduc de „valori” individuale, pierzîndu-şi orice simţ şi înţelegere a valorilor colective. Atunci o asemenea populaţie este tocmai bună de călărit, de manipulat, de stors, de sărăcit, de vînturat prin lume „pentru cîştig”, de umplut cimitirele cu ea prin mortalitate sporită, de buimăcit cu campanii electorale.

În istorie există, însă, şi alte situaţii. Unele popoare renunţă benevol la fostul lor Ideal pentru a îmbrăţişa un nou Ideal. Ele renunţă nu în condiţii de confruntare cu vreo comunitate adversă, nu în condiţii de război anti-identitar. Ele renunţă numai atunci cînd află valori noi, superioare celor pe care le împărtăşiseră. Știm că Idealul Naţional este format din valori supreme. Dacă o comunitate află de valori superioare celor „supreme” pe care ea le-a împărtăşit, atunci ea este interesată, de dragul Idealului Naţional, să şi-l înnoiască cu valori superioare. Aşa se nasc noi popoare. Aşa se produce etnogeneza. Aşa s-a născut poporul român din băştinaşii Daciei romane care au îmbrăţişat valorile superioare ale creştinismului adus pe meleagurile lor de către creştinii deportaţi în Dacia de pe întinsurile Imperiului Roman.

Idealul Naţional este viu exclusiv în cazul în care el este nu numai împărtăşit sincer, dar şi mărturisit răspicat de majoritatea membrilor comunităţii date. Idealul Naţional este viu dacă poporul îşi orînduieşte vieţuirea în potrivire cu valorile lui, nu cu cele impuse prin manipulare sau prin şantaj (nu vă dăm credite-granturi! nu vă liberalizăm regimul de vize!) sau prin forţa armelor străine (Iugoslavia, Irak, Afganistan, mai nou Libia și Siria). Idealul Naţional este viu dacămodul de viaţă al oamenilor care formează poporul respectiv este în conformitate cu valorile lui.

Şi dimpotrivă, Idealul este mort, trecut la rebut sau expulzat în arhive (nici măcar în manualele de istorie, oricum s-ar numi aceste manule, cum este cazul RM, dar şi al României) dacă nu mai există suficiente persoane care să trăiască în conformitate cu valorile lui. Idealul Naţional este mort dacă nu are cine să iasă public în apărarea valorilor lui împotriva pîngăririlor la care sînt supuse valorile lui sau Idealul Naţional în întregime. Moartea unui Ideal Naţional adevereşte moartea unui popor şi atestă dispariţia simţului de demnitate, de condiţie umană în mintea şi simţirile indivizilor originari dintr-un fost popor.

* * *

În concluzie, valorile care au dăinuit generaţii şi generaţii nu puteau să ajungă pînă astăzi dacă nu ar fi fost împărtăşite sincer şi, cînd a fost nevoie, şi mărturisite apăsat de fiecare generaţie. Astfel, însuşirea de transgeneraţional a Idealului Naţional cuprinde automat şi însuşirea de a fi împărtăşit sincer.

Iar valorile supraexistenţiale, adică cele care sînt mai presus decît viaţa biologică sau socială, nu pot fi împărtăşite decît cu toată sinceritatea.

Valori constructive

Următoarea însuşire indispensabilă a valorilor care sînt de nivelul Idealului Naţional este caracterul lor constructiv. În această calificare de constructiv se include sensul de afirmare pozitivă a unor stări ideale pentru comunitatea concretă. Valorile constructive nu sînt orientate doar spre evitarea sau înlăturarea unor stări, a unor situaţii nedorite sau socotite drept inacceptabile. A nega ceva nu este suficient, oricît de absolut necesar ar fi aceasta.

Este nevoie de o alternativă fermă, firească şi activă la cele negate. Alternativa afirmă nevoia, dorinţa de stări numite ideale. A critica este necesar, dar a şi propune în loc ceva foarte clar, coerent şi operaţional este necesar. Doar în cazul în care se îmbină condiţia necesară de înlăturare a unor situaţii negative cu condiţia suficientă de afirmare, de zidire a unor situaţii pozitive avem de a face cu valori constructive, ziditoare.

Situaţiile negative sînt cele care nu corespund Idealului Naţional: acele situaţii în care nimereşte comunitatea concretă şi care îi impun ei acţiuni, atitudini sau chiar modele de comportament potrivnice Idealului Naţional; situaţiile, stările care neagă Idealul Naţional prin faptul însuşi că ele se răsfrîng într-un fel sau altul asupra comunităţii date.

* * *

Pe parcursul trecerii sale prin istorie, orice popor se confruntă cu felurite încercări. Drept încercări sau ispite sînt calificate acele situaţii care atentează într-un fel sau altul la modul de vieţuire a poporului dat în potrivire cu idealul său colectiv. Încercările pot fi de ordin biosocial gen războaie, secetă, cutremure, inundaţii, molime, orice fel de altă năpastă atingătoare de sănătatea mediului de vieţuire a poporului dat sau de cea fizică a lui.

În același timp, încercările pot fi şi de ordin superior celor „naturale” – încercări de ordin cultural, moral, spiritual. Aceste încercări sînt substanţial mai grave, deoarece ele nu sînt direct vizibile, direct perceptibile cu cele cinci simţuri, astfel ca omul să le simtă, să se îngrozească şi, ca urmare, să acţioneze întru hălăduirea sa. Ele pot fi simţite doar de acei membri ai comunităţii concrete care împărtăşesc sincer şi conştient valorile Idealului Naţional. Ele pot fi simţite tocmai din cauza că ele sînt supraexistenţiale. Din aceeaşi cauză ele sînt împărtăşite sincer.

Omul care este conştient de identitatea sa supratemporală, adică de identitatea sa mai presus de existenţa şi natura sa biologică, are capacitatea de a percepe fenomene, procese, fapte suprasensuale, care se află mai presus de cele cinci simţuri, care nu îşi au originea în ele. Este vorba, deci, de persoane, nu de indivizi. De obicei aceştia dau alarma, îi alertează pe ceilalţi membri ai comunităţii. Faptul însuşi că este posibil ca o comunitate să reacţioneze la asemenea alerte este o dovadă că poporul dat există, este viu.

Alertarea poate avea loc numai în cazul în care se respectă două condiţii: (1) comunitatea dată are un procent de persoane care depăşesc numărul critic minim şi, prin urmare, aceste persoane pot transmite (în pofida eforturilor mass-media de a muşamaliza atentatele de ordin cultural, moral şi spiritual la viaţa poporului, căci acesta este sensul real al activitităţii mass-media) celorlalţi membri ai societăţii îngrijorarea şi modul eficient de contracarare a primejdiilor; (2) comunitatea dată nu este încă dezintegrată total, adică mai există o doză suficientă de solidaritate şi încredere socială în persoanele poporului dat, adică societatea în ansamblul ei se conduce de autoritatea morală a persoanei, dar nu de cea financiară, executivă sau social-politică a individului.

În treacăt fie spus, iată încă un criteriu de viabilitate a comunităţii: dacă membrii ei se conduc de autoritatea morală, de aprecieri din punct de vedere moral ale oamenilor, faptelor, fenomenelor, proceselor, atunci poporul este încă viu. Dacă criteriul de moralitate al aprecierii faptelor nu mai este cel călăuzitor în societatea dată, atunci nu putem decît constata dezintegrarea totală şi ireversibilă a poporului respectiv şi trecerea lui în starea de inconştienţă colectivă şi individuală care în filozofia politică se numeşte electorat.

Încercările de ordin cultural, moral sau spritual reclamă răspunsuri de acelaşi ordin. Metodele de evitare sau de contracarare a molimelor, războaielor sau cutremurelor culturale, morale sau spirituale sînt esenţial deosebite de cele folosite în cazul unor năpaste bio-socio-naturale. Răspunsurile de ordin suprasensual nu pot fi formulate, elaborate decît în mod creator. Astfel, creativitatea este abordarea firească întru depăşirea încercărilor prin care trece fiecare generaţie a comunităţii concrete. Tocmai caracterul de a fi constructiv al valorilor Idealului Naţional permite o abordare creativă a oricăror încercări, sfidări, ameninţări.

Fiecare generaţie se confruntă cu atentate directe sau indirecte, făţişe sau ascunse, în parte sau în ansamblu împotriva Idealului Naţional al poporului din care ele descind. Aceste atentate reprezintă nişte piedici sau chiar ameninţări pentru vieţuirea acestor generaţii în conformitate cu înţelesul lor a ceea ce este bine, frumos, drept şi sfînt, acest înţeles fiind moştenit de la începuturile acestui popor. Acest înţeles reprezintă, de fapt, Idealul Naţional.

Valorile Idealului Naţional, în cazul unor încercări, nu mai pot fi aplicate nestingherit, ceea ce înrăutăţeşte viaţa acestor generaţii: binele, frumosul, dreptatea şi sfinţenia nu mai pot fi implementate în viaţa lor din pricina unor piedici apărute. În asemenea condiţii este nevoie de creativitate tocmai pentru a găsi noi posibilităţi de aplicare a valorilor Idealului Naţional în noile condiţii potrivnice. Toate generaţiile oricărui popor care mai există au ieşit învingătoare în înfruntarea de către ele a primejdiilor pentru Idealul lor Naţional. Popoarele există tocmai datorită acestor izbînzi dobîndite de fiecare dintre generaţiile trecut.

În cazul în care vreo generaţie eşuează în a-şi mobiliza creativitatea pentru depăşirea primejdiilor, se produce o ruptură în continuitatea generaţiilor. Această ruptură crează o breşă în înţelegerea dintre noua generaţie şi cele deja apuse. Dacă următoarele una-două generaţii nu izbutesc să refacă puntea de legătură culturală, morală şi spirituală dintre generaţii, atunci acest popor se stinge în încă 2-3 generaţii. Iar a reface o punte reclamă un efort şi o creativitate nemăsurat mai mare decît pentru depăşirea unor primejdii sau pentru „simpla” însuşire a moştenirii cultural-spirituale. Căci fiecare generaţie nouă urmează să însuşească valorile Idealului Naţional al poporului din care ea abia urmează să facă parte doar în cazul în care ea izbuteşte să le însuşească. În caz contrar se produce o ruptură dintre generaţii care, în cazul nedepăşirii ei, nu poate decît să se lăţească pînă cînd hăul ce începe să se caşte va înghiţi poporul dat fără putinţă de întoarcere.

* * *

Abordarea poate fi într-adevăr creativă numai în cazul în care ea, creativitatea, se sprijină pe valori constructive, nu distructive. Una este să inventezi ghilotina, lagărul de concentrare, bomba atomică, tehnologii electorale, partide şi cu totul alta este să „inventezi” o doină, un ornament, o familie, o ţară, o lege, un aşezămînt, toate acestea dăinuind veacuri şi veacuri, unele chiar milenii. Sînt abordări diferite. Sînt creativităţi incompatibile. Prima este o creativitate întru nimicire, cealaltă – întru dăinuire, întru zidire. Diferenţa este ca între întuneric şi lumină.

Istoria cunoaşte comunităţi întemeiate pe valori distructive. Dar aceste comunităţi nu îşi sînt suficiente. Ele nu pot să existe decît în opoziţie cu altele, decît devorîndu-le pe altele. Ele nu pot exista fără a devora, fără a se lăţi necontenit pe seama exclusiv a deznaţionalizării altor comunităţi, fără a le dezintegra prin dezbinări pe toate faliile posibile şi imposibile, acestea din urmă inventîndu-se prin tehnologii sociale. Asemenea comunităţi trăiesc exclusiv din asuprirea celorlalte comunităţi pe care izbutesc să şi le supună numai prin înstrăinarea acelora de Idealul lor colectiv. Asemenea comunităţi nu pot să-şi supună popoare, deoarece acestea au conştiinţa de sine, sînt conştiente de valorile lor naţionale. Tocmai de aceea comunităţile bazate pe valori negative-distructive promovează cosmopolitismul, deznaţionalizarea, dezbinarea celorlalţi ca să poată să le domine.

Ele nu au nevoie de popoare, ci de electorate, deoarece poporul este imun la tehnologii electorale, la influenţe mediatice, pe cînd electoratul este confecţionat prin tehnologii sociale şi prin presiunile dezintegrante ale mass-media. Electoratul nu este conştient de sine. El este o masă dezintegrată de indivizi care îşi sînt reciproc străini. Prin faptul însuşi al înstrăinării lor reciproce ei nu pot avea încredere în nimeni. Tocmai de aceea ei sînt extrem de uşor de manipulat de către nişte personaje confecţionate pentru percepţia lor primitivă de către mass-media. Imaginile personajelor de tot soiul pe care mass-media le creează pentru percepţia electoratului nu au nimic în comun cu individul real care îşi împrumută chipul şi „biografia” spre mediatizare. Dacă individul din electorat l-ar cunoaşte personal pe individul din imaginea confecţionată de mass-media, el la fel nu ar avea în el nici o încredere.

Comunităţile întemeiate pe valori constructive sînt, dimpotrivă, suficiente loruşi în plan cultural, spiritual şi, deseori, chiar economic. Asemenea comuntăţi produc valori culturale, morale şi valorifică neîncetat valorile spirituale (valorile sprituale nu pot fi create, ci, cel mult, ele pot fi descoperite şi însuşite). În ele se dezvoltă simţul social al frumosului, al dreptăţii, al binelui celui de obşte. Aceste comunităţi au tradiţii, datini, obiceiuri, meşteşuguri naţionale numite „populare”. Într-un cuvînt, ele au propria lor cultură care este eminamente una populară – folclorul în înţelesul său cel mai larg posibil.

Cultura acestor comunităţi se bazează pe un mod de viaţă, pe o cultură fără autori concreţi, adică pe o cultură populară. Comunităţile de alt gen, cele care şi-au pierdut Idealul Naţional şi au devenit electorate, se bazează pe cultura „cultă”, pe cea instituţionalizată, pe autori concreţi, cu nume şi de „renume”. Aceşti autori sînt şi ei confecţionaţi ca şi „liderii” publici spre ţinerea electoratului în jugul spritual, moral, cultural, informaţional, psihologic. Folclorul unor asemenea populaţii este ori foarte sărac, primitiv (de exemplu, folclorul populaţiilor Europei de Vest sau ale triburilor sălbatice din Amazonia), ori este cu totul necunoscut, pierdut în negura generaţiilor dispărute (populaţiile de origine evreiască sau europeană în America de Nord sau în megapolisurile împrăştiate prin lume – Moscova, S.-Petersburg, Berlin, Stockholm, Paris, Londra, Roma, Antwerpen, Amsterdam etc.).

* * *

Idealul Naţional nu este ofensiv faţă de cei din afara comunităţii care îl împărtăşeşte. Caracterul constructiv al valorilor lui nu depinde de faptul dacă vreo comunitate îl respinge. Faptul că alte comunităţi resping un Ideal Naţional al unei comunităţi concrete, aceasta nu reprezintă nici un pericol pentru comunitatea al cărei ideal este respins, deoarece el îşi este sieşi suficient prin faptul însuşi al caracterului constructiv al valorilor sale.

Situaţia este inversă în cazul comunităţilor care se încheagă în jurul unor valori distructive. Respingerea de către alte comunităţi a valorilor distructive conduce la prăbuşirea acelei comuntăţi care le împărtăşeşte. Tocmai din această cauză comunităţile bazate pe valori distructive sînt nevoite să le impună cu orice preţ oricăror alte comunităţi. Istoria cunoaşte expansiunea Romei antice, apoi a islamului, mai nou a colonialismului.

Inventarea comunismului ca armă de expansiune în medii civilizaţionale incompatibile cu modelul euroamerican de viaţă nu este o excepţie: aplicarea valorilor acestei doctrine mizantrope s-a făcut exclusiv prin subjugarea a sute de popoare, mizîndu-se, în final, prin internaţionalism, pe desfiinţarea tuturor comunităţilor etnoculturale şi a celor etnopolitice. Expansiunea „democraţiei” prin violenţă îmbinată cu ultrademagogia (Iugoslavia – Bosnia, Croaţia, Kosovo, Muntenegru, – Somalia, Irak, Afganistan, Birmania, Liban, Egipt, Yemen, Libia) şi „revoluţiile florale” (Serbia, Gruzia, Ucraina, Uzbekistan, Kirgizia, Moldova, Belorusia) demonstrează caracterul distructiv al valorilor promovate pe această cale.

Idealul Naţional, nefiind ofensiv, este, totodată, afirmativ faţă de comunitatea care îl împărtăşeşte. Comunitatea este comunitate tocmai prin faptul că membrii ei, prin modul lor de viaţă, afirmă valorile Idealului lor Naţional. Idealul Naţional este viu prin faptul că valorile lui sînt aplicate în viaţa de fiecare zi a comunităţii, nu numai în momentele de încercare prin care trec generaţiile poporului dat.

* * *

Valorile Idealului Naţional sînt exigente faţă de cei care îl împărtăşesc. Exigenţa este necesară, deoarece valorile cer efort, muncă, energie. Este imposibil să creezi fără dăruire, fără silinţă. În cazul unor non-valori sau anti-valori nu este nevoie de efort, ci doar de consumul unor plăceri individuale. O valoare reală cere sacrificiu, o renunţare la plăcerile şi la bucuriile inviduale, chiar o trecere în umbră a valorilor individuale în favoarea valorilor colective.

Nu există valori individuale care, fiind aplicate şi chiar soldate cu succes, să trezească în om un sentiment de demnitate. Efortul consumat pentru dobîndirea unei valori individuale (bunăstare, sănătate, viitorul – financiar, de prestigiu social – al copiilor proprii), fără ca această dobîndire să fie subsumată unei valori colective, animă şi întreţine în om un puternic sentiment de orgoliu, de egocentrism, de îngîmfare. Iar eşecul în dobîndirea valorilor individuale, fără ca această dobîndire să fi fost subordonată valorilor colective, îl deprimă pe om, îi afectează rostuleţul vieţişoarei lui consacrate exclusiv fructificării bucuriilor de tip individual.

A afirma în propria viaţă valorile Idealului Naţional este un act de cultură, un act de demnitate a persoanei respective. Este o desprindere de statutul de animal biosocial şi apropierea, chiar accederea la condiţia umană. Nu este greu să fii leneş, să te tolăneşti, să nu te speli, să ieşi în public în pijama. Iar a face inversul acestor acte reclamă efort. Un individ nu poate fi cult prin definiţie, prin geneza sa, pe cînd o persoană este cultă tocmai de aceea că însuşirea valorilor cere muncă, efort. Un port neîngrijit, o ţinută „relaxată”, „lăbărţată”, admisă „din comoditate” şi acceptată de cei din jur este încă o dovadă a stingerii unui popor şi înlocuirea acestuia cu o masă atomizată de indivizi consumatori de „comodităţuri”.

Nici un produs cultural nu poate apărea fără efort. Dintr-un „accident” nu apare decît o stricăciune. Nu poţi, „din întîmplare”, să compui o baladă, să aşezi un obicei, să cîştigi o bătălie, să întemeiezi un aşezămînt pe veacuri înainte. Un produs cultural produce bucurie colectivă, afirmă sentimentul demnităţii, nu al mîndriei deşarte.

Valorile reale se afirmă prin confruntarea lor cu alte valori sau non-valori, nu cu purtătorii acestora. Valorile reale nu se tem de o confruntare deschisă, pe faţă, demnă, onestă, fără insinuări, fără manipulări, fără propagandă. Confruntarea cu alte valori (sau non-valori) nu degenerează la personalitatea purtătorilor lor, nu cere şi nu presupune eliminarea acelora.

Numai valorile distructive apelează la propagandă, manipulare, insinuări, cenzură, atac la persoană. Valorile distructive, cînd eşuează în propaganda lor, în a-i manipula pe membrii unei comunităţi, ele cer, atunci, eliminarea purtătorilor altor valori – la început din spaţiul public, iar dacă aceasta nu ajută, atunci şi din viaţa socială, iar apoi şi din cea biologică.

Este suficient să urmărim istoria noastră recentă ca să vedem prin ce metode au fost impuse valorile comunismului (propagandă ideologică, persecuţii în masă, cenzură totală, violenţă de stat) sau cele ale pieţei „libere” (privatizarea, liberalizarea, legalizarea contrabandei, răchetului, reiderismului, şomaj şi sărăcire artificială, anularea dreptului la muncă etc.) sau cele ale democraţiei electorale (manipulare în masă, corupţie politică, demagogie totală, înşelarea alegătorilor, alianţe secrete împotriva alegătorilor dintre oligarhi – unicii proprietari de partide etc.). este evident că aceste doctrine şi „promotorii” lor s-au condus şi se conduc de valori distructive în principiu. În caz contrar, metodele de impunere a acestor „valori” nu ar fi fost cele enumerate.

* * *

În concluzie, faptul însuşi că un popor continuă să existe constituie dovada caracterului constructiv al valorilor sale naţionale, deoarece toate generaţiile precedente s-au condus de ele în cel mai creativ mod. Iar faptul că ele s-au condus de aceste valori, că le-au aplicat cu toată dăruirea, înseamnă că generaţiile trecute le-au împărtăşit sincer. Nu este posibil să aplici în mod creator un set de valori dacă ele ar fi contradictorii. Deci, dacă toate generaţiile premergătoare le-au aplicat, atunci ele sînt necontradictorii. Şi iarăsi: toate generaţiile s-au condus de ele, deci aceste valori sînt transgeneraţionale, pan-generaţionale.

Valori simple, aplicabile nemijlocit

Valorile Idealului Naţional sînt de o vitalitate extraordinară, deoarece aplicarea lor în viaţa de fiecare zi asigură soluţionarea problemelor individuale şi colective ale membrilor comunităţii date. Este o afirmaţie izbitoare pentru cei care nu văd nici o legătură între problemele lor de fiecare zi şi negarea Idealului Naţional. Nu văd că pricina tuturor relelor este lepădarea în masă de către populaţia noastră de Idealul Naţional. Este o legitate generală care ţine de orice popor care a avut un Ideal Naţional ale cărui valori corespundeau tuturor celor 7 cerinţe.

* * *

Aplicarea unor valori la rezolvarea problemelor de fiecare zi demonstrează că aceste valori sînt simple pentru înţelesul oricărui om. Deci, aceste valori nu sînt complicate, nu au nevoie de eforturi de nivel teoretic, filozofic spre a fi însuşite. Nu este nevoie de un efort ştiinţific să le descoperi. Dacă ar fi fost nevoie de toate acestea, atunci nu ar fi existat deloc popoare sau popoarele ar fi fost formate exclusiv din cărturari, învăţaţi, academicieni.

Valorile unui Ideal cu adevărat Naţional sînt valori fireşti şi nicidecum scremute prin laboratoare, academii, centre ideologice, firme de public relations sau partide. Sînt valori limpezi, vădite pentru o inimă curată. Toate comunităţile create în jurul unor valori confecţionate prin efortul mintal al unor savanţi, gînditori, filozofi, ideologi nu sînt decît nişte organizaţii oculte cu o singură menire: să cotropească popoare ca să le desfiinţeze, prefăcîndu-le în banale populaţii fără memorie, fără demnitate – în nişte electorate. Asemenea comunităţi-organizaţii nu se pot perpetua decît prin recrutare de noi membri. Exact ca şi homosexualii, de exemplu. Ele nu au componenta demografică. Cel mult, au o componentă dinastică: marile averi ale lumii sînt conduse şi astăzi de cîteva dinastii care îşi au obîrşia în piraţii, masonii şi bancherii secolelor 17-18. [De fapt, toate aceste îndeletniciri erau reciproc dependente: fără piraterie nu se puteau face averi peste noapte, fără bancheri ele nu puteau fi legalizate, fără acoperirea politică asigurată de masoni nu se putea scăpa de justiţie, adică de invidia acelor lorzi care nu participau la piraterie.]

Simpleţea şi limpezimea valorilor Idealului Naţional stau la îndemîna oricui, indiferent de statutul său social, intelectual, politic sau chiar cultural. În schimb ele sînt accesibile în strictă dependenţă de statutul moral al omului. Dacă omul nu are în conştiinţa sa individuală dimensiunea morală sau dacă această dimensiune este doar în germene, atunci, bineînţeles, aceste valori îi sînt inaccesibile. Dar nu din cauza însuşirilor acestor valori, ci din cauza alegerii de viaţă pe care o face o asemenea conştiinţă văduvită de dimesniunea morală a existenţei.

* * *

De ce dar, nu observăm ca poporul nostru să-şi rezolve probleme sale ? De ce majoritatea de circa 95% din populaţie (conform datelor „Barometrului opiniei publice” din orice an) este nemulţumită într-o măsură mai mare sau mai mică de situaţia sa, considerînd că se confruntă cu numeroase probleme ? Aici trebuie să definim ce este o problemă.

Pentru un întreprinzător mic o problemă mare constă în găsirea de comenzi pentru produsele sale. Dacă nu izbuteşte să-şi vîndă produsul sau marfa, el rămîne dator-vîndut, falit. Pentru un „întreprinzător” de tip oligarh o problemă ar fi numirea unei persoane necontrolate de el în funcţia de prim-ministru. Pierderea controlului asupra guvernului îi pune în pericol sutele de milioane pe care el le-a „agonisit” şi pe care ar vrea să le mai cîştige. Doar cunoaştem cu toţii că marile averi s-au făcut exclusiv în baza formării unor comenzi privilegiate din partea statului, prin stoarcerea bugetului în buzunarele unor „manageri pragmatici şi eficienţi”.

Cineva are probleme cu sănătatea, altcineva cu plecarea la „odihnă” în Turcia. Unuia nu-i ajunge un leu să-şi cumpere o pîine, altuia nu-i ajunge un milion de lei să-şi înnoiască garajul cu o maşinuţă mai prospeţică…

Problemele, astfel, sînt percepute ca nişte piedici în realizarea valorilor individuale: bunăstare – mai mare sau mai mică, – sănătate (fizică, mintală sau „estetică”), viitorul copiilor – ca oameni oneşti şi buni specialişti sau ca proprietari de afaceri oligarhice. Pentru unii, bunăstarea este doar o condiţie necesară pentru a-şi consacra viaţa unor activităţi de afirmare a valorilor colective. Acest fel de oameni înţeleg că fără afirmarea valorilor colective nici cele individuale nu-şi mai au rostul. Şi ei mai înţeleg că valorile individuale nu sînt nemăsurate, ci fiecare dintre ele îşi are măsura sa: excesul în goana după valorile individuale compromite viaţa omului, îl transformă într-un narcoman al consumului nestăvilit.

În aşa situaţie – cînd omul se consacră agoniselii neîngrădite, fie şi pentru „asigurarea viitorului copiilor” – nu există nici o limită a bunăstării. Or, aceasta înseamnă că niciodată pentru un asemenea om problema bunăstării nu va fi rezolvată: oricînd el va vrea mai mult, mai mult, mai mult.

De ce pedalez pe bunăstare ? Deoarece în înţelegerea multora, chiar a foarte mulţi, toate valorile individuale (cele colective pur şi simplu nu există pentru ei decît, cel mult, ca instrument de manipulare.

Dacă nu se pune o măsură doririi de bunăstare, atunci ea, această dorire, îşi pierde sensul, deoarece niciodată nu poate fi atinsă. Dar ce poate pune limită agoniselii, o măsură bunăstării ? Numai şi numai valorile superioare valorilor individuale. Or acestea sînt numai valorile colective. Cînd tendinţa de realizare a valorilor individuale devine absurdă ? Atunci cînd realizarea valorilor individuale intră în contradicţie cu valorile colective, cînd ele pot fi realizate numai pe seama negării sau a nesocotirii valorilor colective.

Astfel, putem afirma că ne confruntăm cu probleme reale şi cu probleme false. Problemele false sînt acelea care sînt în principiu de nerezolvat, nu au soluţie. Adică, este vorba de probleme formulate greşit. Deci, cum abordăm problema falsă ? Fie că renunţăm la o asemenea problemă, adică recunoaştem că o asemenea problemă nu există, ci este scornită, fie că o reformulăm astfel, încît ea să aibă o soluţie reală, realizabilă.

Iar problemele reale au soluţie, poate chiar mai multe soluţii. Mulţimea de soluţii este limitată: nu orice soluţie este acceptabilă, chiar dacă, sub aspect tehnic, ea poate fi înfăptuită. Sînt binevenite orice soluţii care nu intră în contradicţie cu valorile Idealului Naţional (care sînt în totalitate valori colective). Prin urmare, valorile Idealului Naţional trasează limita doririlor de valori individuale. Valorile Idealului Naţional sînt, astfel, un zid de pavăză pentru aplicarea corectă, neprimejdioasă a valorilor individuale. Depăşirea acestui zid conduce inevitabil la catastrofe sociale, morale, economice, tehnologice, demografice şi chiar naturale. Situaţia populaţiei RM, în special după proclamarea Independenţei, este cel mai grăitor exemplu în acest sens.

* * *

După cum o identitate personală este imposibilă fără asumarea de către persoană a identităţii colective, tot aşa şi rezolvarea problemelor personale este imposibilă fără asumarea răspunderii personale pentru rezolvarea problemelor colective. Problemele reale sînt cele care izvorăsc din nerezolvarea problemelor colective. Iar problemele colective sînt acele situaţii care împiedică vieţuirea în conformitate cu valorile Idealului Naţional, acele situaţii care nu se potrivesc sau care chiar nesocotesc sau neagă valorile Idealului Naţional.

Să luăm aminte, bunăoară, la sărăcia care ne copleşeşte de aproape douăzeci de ani. Pentru toţi este evident că populaţia RM a căzut în sărăcie exclusiv ca urmare a aşa-numitei liberalizări a economiei şi a aşa-numitei privatizări a comerţului şi industriei, iar apoi şi a pămîntului – programul „Pămînt” fiind numit pe bună dreptate de către victimele acestui program drept programul „Mormînt”.

Scopul declarat al privatizării, potrivit Legii cu privire la privatizare, a fost ridicarea eficienţei conducerii întreprinderilor, a eficienţei economiei în ansamblu: doar numai o economie eficientă poate să asigure bunăstarea populaţiei. Şi ce ne-a dat nouă privatizarea ? Economie distrusă ca după război, populaţia a devenit de cîteva ori mai săracă ca pînă la privatizare, catastrofă demografică, fuga sutelor de mii de moldoveni din iadul corupţiei, fărădelegiişi sărăciei în care privatizarea (de fapt, privatizatorii) a transformat Moldova.

Din ce cauză a fost posibilă această jefuire nemaipomenită în aproape bimilenara istorie a neamului nostru ? O jefuirelegalizată a poporului Moldovei. Anume din cauza că valoarea individuală „bunăstarea” a fost pusă în capul mesei nu numai de către guvernanţi, dar şi de către aproape fiecare alegător care în 1994 a votat acele liste de indivizi care au intrat în parlamentul de atunci. Iar valorile colective au fost în general izgonite de la masă.

Bunăstarea a devenit cel mai de seamă idol în panteonul zeişorilor democraţiei de piaţă liberă, adică ai liberalismului – tot soiul de drepturi şi „libertăţuri” – la proprietate, la libera circulaţie, la libera exprimare, la întrunire etc. Din Cartea Cărților cunoaştem cu toată certitudinea că „zeii neamurilor sînt draci (demoni)”. Şi că toţi drăcuşorii, zeişorii democraţiei sînt specializaţi în a dezbina şi a înşela. [Cuvîntul grecesc „diavollo” înseamnă a dezbina, dezbinătorul.] La fel şi idolul bunăstării a izbutit să-i înşele pe toţi cei care l-au crezut. Zeul bunăstării, dacă nu este pus în cuşca valorilor colective, este nelimitat de hrăpăreţ, crunt, înşelător, escroc, cinic şi batjocoritor.

Privatizarea s-a soldat cu asemenea rezultate tocmai din pricina că ea a fost concepută (de către marii manipulatori ai alegerilor din 1994, de către cei care au pus stăpînire pe parlamentul RM ca urmare a acestor manipulări în masă a electoratului coţcărit şi, ca urmare, despuiat) fără vreo raportare la Idealul Naţional. Marii şi mai puţin marii escroci politici minţeau direct şi cu ajutorul mass-media precum că „economia dictează totul”. Nu, nu economia dictează totul, ci oligarhii şi bogătanii căpătuiţi pe seama alegătorilor creduli, dictează totul, dar nu tuturor, ci numai celor slabi de înger şi celor slabi de minte, adică laşilor şi tonţilor.

Economia este roaba nevoilor sociale ale populaţiei care lucrează în această economie, precum şi a celor care au lucrat în ea – pensionarii, şi a celor care urmează să lucreze – tinerii şi copiii. Iar aceste nevoi sociale, dacă nu sînt stăvilite de valori colective – de valori supraexistenţiale, transgeneraţionale, necontradictorii, constructive și împărtăşite sincer – tind să devină unica obsesie a tuturor. Şi atunci vine zeul bunăstării şi îi înşeală pe toţi, dezbinîndu-i şi stăpînindu-i.

Privatizarea a fost pusă iniţial, în 1991, în chingile strînse ale unor valori colective cum sînt dreptatea socială, solidaritatea socială, responsabilitatea managementului în faţa societăţii în ansamblu, precum şi în faţa acţionarilor şi a angajaţilor săi. Aceste chingi, însă, au fost în cel mai cinic mod înlăturate de către guvernarea care s-a aburcat la putere în 1994 şi a jefuit ţara timp de mai multe cicluri electorale, cu o atenuare în cele ale privatizării (aproape totul era deja privatizat pînă în 2001) între anii 2001-2009.

Acesta este un singur exemplu dintre miile de exemple asemănătoare. Orice valoare individuală care nu este strunită, înjugată la carul valorilor colective, devine ca o fiară turbată scăpată într-o grădiniţă de copii. Rezultatele sînt evidente. Populaţia Moldovei este cel mai vădit exemplu: o grădiniţă de copii ai neamului măcelărită demografic, violată spiritual şi moral, jefuită social şi economic, buimăcită informaţional şi „cultural”. Şi după toate acestea ea este chemată în cel mai cinic şi batjocoritor mod la urna de votare să-şi legalizeze starea sa – nu de victimă, așa cum este – ci de „beneficiar” al democraţiei, al pieţei libere, al dreptului la libera circulaţie şi al multor altor drepturi şi „libertăţuri”. Nu sîntem departe de realitate afirmînd că populaţia Moldovei beneficiază, de fapt, aproape de unicul drept real – cel de a muri liber şi nestingherit în sărăcie, boală şi batjocură.

Populaţia îşi poate rezolva problemele sale individuale numai în cazul în care (1) aceste probleme sînt reale, adică ele sînt generate de încălcarea unor valori ale Idealului Naţional şi (2) soluţia lor nu este în contradicţie cu valorile Idealului Naţional. Dacă, însă, populaţia se încrîncenează să urmeze neabătut făgăduinţele mereu înşelătoare ale zeului bunăstării, atunci soluţia este numai şi numai pe seama nimicirii a ceea ce mai rămas din poporul Moldovei. Soluţia este una de etnocid. De bunăstare vor beneficia, şi numai în primă generaţie, numai cei care vor distruge „mai eficient şi mai pragmatic” pe toţi ceilalţi concurenţi ai lor.

* * *

Încercarea de a căuta soluţii pentru problemele reale, nu pentru cele scornite, în conformitate cu Idealul Naţional, cu valorile lui aproape bimilenare, trezeşte furia duşmanilor ascunşi ai poporului – oligarhii locali şi mai puţin locali, de talie naţională şi mai internaţională. Aceştia, prin trepăduşii lor din mass-media „liberă şi independentă, corectă, imparţială şi echidistantă”, cu asmuţirea haitei lor de „analişti”, „experţi”, „activişti civici”, „consultanţi”, strecoară în minţile alegătorilor o idee mincinoasă. Iat-o: nu căutaţi soluţii în trecut, orientaţi-vă spre viitor ! Eliberaţi-vă de răspunderea falsă faţă de cimitire: acestea nu sînt instituţia în care veţi găsi soluţia ! Cine se uită în trecut, acela nu vede viitorul ! Porniţi de la ziua de astăzi şi priviţi în viitor ! Trecutul apasă, eliberaţi-vă de el !

Pentru abordarea oricărei probleme trebuie să ai cel puţin un criteriu al corectitudinii soluţiei. În baza căror semne poţi vedea că o soluţie este corectă ? În ştiinţele exacte, în special în matematică, răspunsul este simplu. Soluţia presupusă o introduci în partea stîngă a ecuaţiei şi dacă partea dreaptă a ecuaţiei are acelaşi rezultat ca şi partea stîngă, atunci soluţia este corectă.

Cum rămîne, însă, cu problemele societăţii, ale vieţii de fiecare zi ale oamenilor – probleme economice, sociale, tehnologice, eco-demografice, culturale, moral-spirituale ?

Criteriul de corectitudine ni-l indică rezultatele obţinute de înaintaşii noştri. Dacă ei au izbutit timp de aproape două mii de ani să rezolve probleme de o gravitate nebănuită pentru majoritatea altor popoare ale lumii, inclusiv ale Europei de Vest şi ale Americii de Nord (care pretind să fie mentorul unic al lumii) şi să ajungă prin noi, generaţiile de astăzi, la problemele de azi, atunci soluţiile aplicate de ei au fost corecte. Nu zic că au fost şi optime. Nu ştim. Dar că au fost corecte este cert şi evident pentru orice minte neîntinată de ură sau lenevie. Faptul însuşi al existenţei noastre peacest pămînt, în felul acesta (deşi în mare parte deteriorat), este dovada cea mai grăitoare a rezultatului învingător înregistrat de ei în competiţia cu problemele supraexistenţiale cu care ei s-au înfruntat.

Există, cel puţin, două metode elementare de verificare a corectitudinii vreunui proiect de soluţie. Prima metodă ar fimetoda precedentului. Au fost numeroase situaţii în trecutul unui popor cînd au fost adoptate anumite atitudini faţă de anumite primejdii sau ameninţări la valorile individuale sau colective. Aceste atitudini au determinat anumite acţiuni, fapte care au înlăturat problemele sau au generat noi forme de vieţuire socială şi individuală. Dacă aceste noi forme au asigurat dăinuirea comunităţii, atunci aceste atitudini şi acţiunile corespunzătoare lor au fost corecte. Faptul dăinuirii demonstrează că acele soluţii au fost în conformitate cu Idealul Naţional.

Cealaltă metodă este implicit conţinută în prima metodă. Atitudinile adoptate de fiecare generaţie din trecut (căci fiecare generaţie se confruntă cu anumite încercări) erau determinate la rîndul lor de valorile Idealului Naţional. Dacă ar fi fost altfel, adică dacă atitudinile ar fi fost formate în nepotrivire cu Idealul Naţional, atunci şi faptele izvorîte din asemenea atitudini ar fi condiţionat rezultate în nepotrivire cu valorile Idealului Naţional. Astfel, rezultatele ar fi plămădit un mod de viaţă incompatibil cu Idealul Naţional, ceea ce înseamnă, practic, înlăturarea Idealului Naţional din viaţa membrilor comunităţii date.

Menţinerea unei asemenea situaţii de nepotrivire cu Idealul Naţional pe durata a trei-patru generaţii condiţionează neabătut pierderea ireversibilă a Idealului Naţional. Noile generaţii, crescute şi formate fără vreo legătură cu Idealul Naţional, fireşte, nu se mai pot conduce în viaţa lor de valorile lui. Adică noile generaţii nu mai fac parte din poporul din care erau generaţiile biologic premergătoare. Astfel, fie că s-ar fi format un nou popor, fie că poporul respectiv s-ar fi pierdut printre popoarele vecine sau ar fi fost trecut prin etnocid de către vreun popor cotropitor. Din cîte am văzut mai sus (vezi epizodul „De ce un popor înstrăinat de Idealul său Naţional degenerează ? Prin ce anume se manifestă degenerarea ?”), cei cotropiţi sau cei pierduţi printre popoarele vecine degenerează sub toate aspectele, începînd cu cel moral (de cel spiritual nici nu mai poate fi vorba), trecînd prin cel cultural, social, politic şi economic şi terminînd cu cel biologic şi demografic.

Noi însă ne recunoaştem în faptele înaintaşilor noştri de la creştinii vechii Dacii pînă la descălecătorii de ţară, la cronicari şi la cei care au rezistat – şi militar, şi economic, şi cultural, şi moral, şi spiritual, şi demografic – cotropirilor mai vechi şi mai noi. Ne recunoaştem prin aprecierea pozitivă dată de generaţiile de astăzi faptelor sfinţilor şi eroilor neamului şi prin recunoştinţa personală faţă de ei.

Bineînţeles, în fiecare generaţie au fost indivizi care se distanţau de Idealul Naţional, comiţînd acte de trădare. Aceste acte erau sancţionate şi juridic (tăierea capului sau, mai nou, împuşcarea), dar şi, ceea ce este mai important, moral. Asemenea indivizi nu-şi mai aveau locul în societate. Întreaga soicietate, inclusiv rudele cele mai apropiate, rupeau orice legătură cu aceştia. Astăzi, însă, asemenea trădători şi chiar duşmani făţişi ai neamului care declară, de exemplu, că steagul Sfîntului Ştefan cel Mare estre „o cîrpă”, iar trupul însuşi al lui nu este decît „nişte excremente”, sînt apăraţi de (fărăde)lege şi li se mai încredinţează să conducă emisiuni educative pentru electorat.„Au nu e semn că neamul piere ?”

Prin urmare, dacă dorim cu adevărat să rezolvăm problemele reale cu care se confruntă generaţia noastră, atunci urmează să aplicăm neabătut acele soluţii care izvorăsc nemijlocit din valorile Idealului Naţional. Dacă vrem să rezolvăm problemele noastre individuale, atunci trebuie să aplicăm numai acele soluţii care nu contravin valorilor colective ale Idealului Naţional. În caz contrar avem ceea ce avem: sărăcie, corupţie, părăsirea în masă a ţării, prăbuşirea demografică, împlerea spitalelor şi cimiterelor, golirea maternităţilor şi şcolilor, clasă politică duşmănoasă poporului – jefuitoare, corupătoare, pervetitoare, alcătuită din indivizi incompatibili cu Idealul Naţional care sînt duşmani neîmpăcaţi ai valorilor noastre, ai strămoşilor noştri, ai sfinţior şi eroilor noştri. O clasă politică care ne duce neabătut la dispariţie, la degenerare, la stingere. Mai rău ca hunii, mai rău ca tătarii, mai rău ca turcii, mai rău ca bolşevicii. Căci aceia erau, cel puțin, dușmani declarați…

Îndemnurile venite din partea unor falşi „binevoitori” de a nu căuta soluţii în trecut au o singură menire: să ne împingă pe calea pierzătoare de renunţare la căutarea adevăratelor soluţii. Ei ne îndeamnă să uităm de unicul criteriu al corectitudinii oricărei soluţii. Adică ne îndeamnă să acceptăm „soluţii” păgubitoare pentru noi, soluţii ucigătoare pentru poporul nostru. Asemenea soluţii tot înfăptuim de prin 1990 încoace, cu o intensitate ameţitoare după 1994. Iar în ultimii ani aceste soluţii de etnocid făţiş sînt promovate cu un cinism şi o impertinenţă de neînchipuit nici pe vremea trecutului sovietic totalitar. Şi intensitatea acestor promovări creşte pe zi ce trece, de la o şedinţă a guvernului la alta, de la o şedinţă a parlamentului la alta, de la o vizită la Bruxelles la alta…

* * *

În concluzie, pentru ca valorile colective ale Idealului Naţional să fie înţelese de toţi oamenii din aceeaşi generaţie a poporului dat şi de toate generaţiile lui, ele trebuiesc să fie simple, pe înţelesul oricui. Simpleţea valorilor este condiţia ca ele să treacă nestingherit prin toate generaţiile, transgeneraţional. În general, omul este gata să moară pentru valori simple, nimeni nu moare pentru o ecuaţie, o teoremă sau o doctrină complexă. Deci, valorilesupraexistenţiale sînt prin definiţie valori simple de înţeles. Ca să aplici nişte valori în viaţa de fiecare zi ele trebuiesc să fie nu numai simple, dar şi constructive şi, totodată, necontradictorii. Iar să aplici anumite valori poţi numai în cazul în care ele sînt împărtăşite sincer de cel care le aplică.

Relaţia dintre cele şapte însuşiri fundamentale ale valorilor Idealului Naţional

Cele şapte însuşiri fundamentale ale valorilor care alcătuiesc un Ideal Naţional – valori colective, supraexistenţiale, pan-generaţionale, necontradictorii, constructive, împărtăşite sincer, simple pentru aplicare nemijlocită – sîntnecesare şi suficiente ca o valoare să fie admisă în acest sanctuar. Nu vom numi acum şi aici aceste valori simple, de milenii împărtăşite de toate generaţiile poporului nostru. Le vom dezvălui treptat şi firesc pe parcursul prezentului eseu.

Este important să înţelegem că aceste însuşiri sînt proprii fiecărei valori a Idealului Naţional. Nu poate fi aşa încît o valoare să fie colectivă, o alta să fie supraexistenţială, o a treia – pan-generaţională, o a patra – simplă etc. Fiecare valoare satisface simultan toate aceste şapte criterii.

Fiecare valoare este colectivă, nu individuală. Fiecare valoare este supraexistenţială, pentru care merită să-ţi dai viaţa, adică fără care nu are sens să trăieşti. Fiecare valoare este veche de aproape două mii de ani şi a fost împărtăşită sincer de toate generaţiile pînă astăzi, deşi în fiecare generaţie au fost indivizi care s-au abătut de la aceste valori. Fiecare valoare a Idealului Naţional este simplă de înţeles pentru fiecare om şi orice om o percepe exclusiv prin morala sa, dacă pentru acest om morala există. Nici o valoare a Idealului Naţional nu contrazice nici o altă valoare a acestui Ideal. Fiecare valoare este una constructivă, ea afirmă, fără a nega explicit alte valori, stări ideale pentru poporul nostru, stări pentru care fiecare generaţie a dat naştere unor sfinţi şi eroi, precum şi unor apostaţi şi trădători.

Sînt puţine popoare în lume care să admită criterii de o asemenea rigoare faţă de valorile sale. Majoritatea popoarelor lumii nu au asemenea cerinţe faţă de valorile lor. Tocmai de aceea majoritatea popoarelor lumii sînt ori foarte noi, ori sînt, de fapt, nişte epave ale unor foste popoare, degenerînd la nivel de menagerii etnografice sau la o trivială forţă de muncă mai mult sau mai puţin calificată, mai mult sau mai puţin plătită. Acum, pe vremea generaţiilor actuale, şi poporul nostru se află pe muchia prăpastiei, chiar deja este în prăpastie, ţinîndu-se cu o singură mînă de buza prăpastiei, atîrnînd de-asupra hăului nefiinţei. Sîntem la distanţa de una, cel mult două generaţii de a intra şi noi în menageria etnografică.

 Sînt foarte puţine popoare care sînt atît de vechi ca poporul nostru. Procesul etnogenezei noastre a pornit în momentul părăsirii provinciei romane Dacia de către administraţia şi trupele romane, deşi premisele, precondiţiile întemeierii lui au fost formate pe parcursul existenţei acestei provincii şi chiar cu cîteva secole pînă atunci. Un popor nu se naşte peste noapte şi nici pe parcursul a una-două generaţii. Un popor se plămădeşte prin înfruntarea unor ameninţări mortale la existenţa fizică şi spirituală a unei populaţii eterogene. Dacă acea populaţie rezistă timp de 4-6 generaţii în baza unui set de valori de nivelul Idealului Naţional, atunci avem un popor. Aşa a rezistat acea populaţie de un anumit fel din fosta provincie romană, unica provincie romana de la nord de Dunăre. Acei oameni din acele generaţii au devenit strămoşii noştri. Şi rezultatul rezistenţei lor s-a perpetuat timp de 17 sute de ani. Şi acum a venit şi rîndul generaţiei noastre să rezistăm. Să vedem, deci, cum o vom face.

Viorel Ciubotaru

Sursa: www.mdn.md