Idealul Național: A FI sau a Nu FI

Din cînd în cînd, atenţia publicului cititor (care nu depăşeşte nici 1% din totalul celor care ştiu să citească în RM – vezi datele Barometrului opiniei publice din mai 2011, dar şi rezultatele altor cercetări sociologice) este „deranjată” timid de tot de vreun autor neprofesionist în ale scrierii cu încercarea de a repune în discuţie publică tema Idealului Naţional. Ce să-i faci dacă profesioniştii în ale scrierii nu abordează deloc această temă ! Aşa că şi eu, un neprofesionist al condeiului, mă alături celorlalţi, încercînd să contribui la ridicarea în conştiinţa publică a problemei definite cu termenul întrucîtva romantic de „Ideal Naţional”.

Acest „din cînd în cînd” este foarte rar: în ultimii 20 de ani, cîţi s-au scurs de la „independenţă” încoace, putem număra pe degete acele cîteva publicaţii în care a fost abordată nemijlocit problema Idealului Naţional pentru Republica Moldova sau pentru poporul ei, oricum ar fi definit acesta (de la românitate „înstrăinată” la „popor plurietnic”).

În România, îndată după reconfigurarea radicală a statului în 1918, a statalităţii poporului român, tema Idealului Naţional şi a modalităţilor înfăptuirii lui a dominat conştiinţa publică timp de 20 de ani, în primul deceniu această problematică deţinînd supremaţia deplină. De ce oare ? Pentru că generaţiile de atunci şi-au asumat răspunderea pentru buna funcţionare a acelui stat pe care ele îl credeau a fi al lor (de fapt, după cum a arătat istoria de pînă, din şi după perioada României Mari, acele generaţii se înşelau, crezînd, fără temei, dar în virtutea propagandei oficiale proferate de elita impostoare, că acel stat ar fi fost al poporului român sau, cel puţin, pentru poporul român, dar nuîmpotriva lui, cum intuise genial Eminescu şi cum s-a adeverit ulterior).

RM şi-a reconfigurat şi mai radical statalitatea acum 20 de ani, dar generaţiile de astăzi ocolesc cu o încăpăţînare ciudată, chiar bolnăvicioasă, punerea în discuţie a oricăror teme care ar avea vreo tangenţă, fie şi una indirectă, cu problematica Idealului Naţional. De ce oare ?

Poate din cauza că nu vor să-şi asume răspunderea pentru buna funcţionare a acestui stat căzut din senin peste creştetele intelectualilor noştri în august 1991 ? Sau poate din cauza că nu-l consideră drept statul lor şi, prin urmare, nu au de ce să-şi asume răspunderea pentru buna lui funcţionare ? Dar dacă nu e al lor, atunci al cui e ? Dacă nu e al lor, atunci e al unor străini care, în acest caz, formează o stăpînire de ocupaţie, una cotropitoare şi atunci răspunderea este nu pentru buna funcţionare a statului, ci pentru eliberarea poporului de sub ocupaţia acestui stat străin. Dar cine a proclamat independenţa RM într-o marţi din august 1991 ? Oare nu tot aceeaşi clasă politicăcare de atunci şi pînă astăzi se află la cîrma ţării, din cînd în cînd substituindu-se între ele la guvernare diferite grupări ale aceleiaşi clase politice moldoveneşti?

Acestea fiind constatate, înainte de a trece la subiect – Idealul Naţional, – va trebui să formulez cîteva afirmaţii metodologice simple pentru a configura coordonatele în care voi încerca să discut despre rostul Idealului Naţional şiconţinutul acestuia.

Momente (aspecte) metodologice

Orice acţiune, orice faptă, este raţională numai în cazul în care ea este orientată spre un scop concret, scop urmărit de autorii acţiunii în cauză. [Între altele fie spus, uneori autorii sînt totodată şi făptaşii acţiunilor, alteori, însă, făptaşii sînt alţii care, deseori, nici nu îşi dau seama că autorii acţiunilor sînt alţii decît ei, făptaşii, – în acest caz avem o banală manipulare a făptaşilor.]

Totodată, acel scop trebuie să fie unul fundamentat, adică el trebuie să satisfacă două cerinţe fireşti: (1) să fie adecvat unor criterii de deosebire dintre „bine” şi „rău” (cum înţeleg binele şi răul acei autori) şi, concomitent, (2) să corespundă situaţiei concrete în care urmează să fie înfăptuită acţiunea. Un scop este nefundamentat, adică este unul arbitrar, dacă el nu satisface una din aceste două cerinţe sau pe amîndouă.

Astfel, în cazul în care scopul nu este fundamentat sau el pur şi simplu nu există avem de a face cu nişte acţiuni iraţionale, absurde, lipsite de logică, lipsite de sens, de rost. Deci, numai existenţa unui scop pertinent (adică unul conform cu criteriile de „bine” şi „rău”) conferă acţiunilor raţionalitate, adică le lipseşte de absurditate.

Existenţa oricărei colectivităţi de oameni este rezultatul unor acţiuni: acea colectivitate, prin faptul însuşi că ea există, ea deja acţionează tocmai din pricina că asigurarea oricărei existenţe colective reclamă efort, iar efortul se materializează în acţiuni. Dacă acea colectivitate este raţională (adică nu constituie prin sine un salon de pacienţi lipsiţi patologic de discernămînt), ea se conduce în existenţa sa, adică în acţiunile sale, de un scop fundamentat, adică de un scop întemeiat pe criterii de deosebire, de discernere între ceea ce este „bine” pentru ea şi membrii ei şi ceea ce este „rău”.