Societatea civilă și Statul de Drept

Statul de drept și societatea civilă – noțiuni abstracte la prima vedere – sunt entități complementare, relația dintre acestea, simplificată la maxim, putînd fi comparată cu îmbrăcarea mănușii pe mînă. Ambele entități sunt produsele organizate ale unei comunități distincte de oameni, avînd ca scop realizarea interesului acestei comunități, definit de comun acord, pe baza principiului îndeplinirii Binelui comun. Interesantă este abordarea unor politologi potrivit cărora ”putem vorbi despre un stat de drept doar atunci cînd apare distincția clară între stat, pe de o parte, și societate civilă, pe de alta”. Remarcăm faptul că această distincție nu trebuie nicidecum să plaseze statul de drept și societatea civilă pe poziții de confruntare. Dimpotrivă, acestea trebuie să colaboreze, mai ales avînd în vedere că statul de drept este legitimat prin procese electorale la care participă reprezentanții societății în ansamblu, fie că fac sau nu parte din sectorul asociativ. Pornind de la această premiză, vom analiza cîteva dintre trăsăturile relației stat de drept – societate civilă (sector asociativ), din perspectiva realităților Republicii Moldova.

Statul de drept, bazat pe democrație constituțională, se spijină pe următoarele idei și mecanisme complementare:

1. Mecanismul ”majoritatea decide; minoritatea se conformează deciziei majorității”;

2. Principiul respectului față de minorități, în conformitate cu deciziile luate de comun acord cu majoritatea;

3. Respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului;

4. Ideea de dreptate.

Apreciem viziunea potrivit căreia statul trebuie să fie garantul orînduirii, să adapteze în permanență regulile și structurile orînduirii la exigențele dezvoltării societății pentru a asigura o bună dezvoltare în spiritul dreptății și al ideii de bine comun.

Componentele orînduirii de care se face responsabil statul sunt regulile, structurile de stat și infrastructura. Este, de asemenea, necesar să facem distincție între administrația de stat și activitatea politică. Administrația trebuie să asigure respectarea legilor și funcționarea normală a instituțiilor de stat; oamenii politici responsabili de guvernare trebuie să aibă o viziune de dezvoltare a societății prin organizarea orînduirii și prin adaptarea acesteia la schimbările determinate de evoluția istoiei și a vieții sociale.

Societatea civilă întruneşte toate formele asociative, cu excepţia celor care administrează puterea de stat, care reprezintă diverse interese ale membrilor și susținătorilor acestora. Societatea civilă este un sistem de relaţii neguvernamentale şi sociale, ale instituţiilor publice, care exprimă diverse interese, nevoi şi valori ale societăţii şi care dau persoanei posibilitatea să-şi realizeze drepturile sale civile. Societatea civilă formează acel mediu social de convieţuire al persoanelor, unde are loc activitatea lor socială, care determină, în esenţă caracteristicile modului lor de viaţă. Sectorul asociativ s-a consolidat din ce în ce mai mult, în ultimii ani. Libertatea de expresie, de întrunire şi de acţiune de care beneficiază organizaţiile societăţii civile (OSC) demonstrează, per ansamblu, viabilitatea societăţii civile din Moldova. Este adevărat că mai persistă unele lacune legislative, dar activizarea maximă a cooperării dintre societatea civilă şi administraţia publică centrală şi locală le va înlătura în cel mai scurt timp. Concepţia precum că dezvoltarea societăţii civile depinde de o legislaţie cît mai permisivă este, în opinia noastră, greşită. Bineînţeles, legile trebuie să asigure buna funcţionare a organizaţiilor societăţii civile, dar acestea, la rîndul lor, trebuie să respecte anumite angajamente asumate de întreaga societate în vederea asigurării principiului Binelui Comun. Or, toate formele de asociere, fie ale puterii de stat, fie ale societăţii civile, trebuie să activeze doar în această direcţie.

Contribuţia societăţii civile la consolidarea statului de drept

În ultimii ani, relația dintre administrația publică și sectorul asociativ a fost consolidată prin adoptarea și punerea în aplicare a Strategiei dezvoltării societății civile în anii 2009 – 2011. Potrivit acesteia, organizaţiile societăţii civile (OSC) se afirmă tot mai vizibil ca partener plenipotenţiar în colaborarea cu autorităţile publice şi cu mediul de afaceri atît la nivel naţional, cît şi pe plan local. Situaţia este influenţată, pe de o parte, de profesionalismul, deschiderea şi implicarea activă a OSC din diverse domenii în soluţionarea problemelor cu care se confruntă statul, iar pe de altă parte, de necesitatea implementării standardelor europene care presupun o implicare activă a societăţii civile în procesul de luare a deciziilor.

Idealul Național: A FI sau a Nu FI

Din cînd în cînd, atenţia publicului cititor (care nu depăşeşte nici 1% din totalul celor care ştiu să citească în RM – vezi datele Barometrului opiniei publice din mai 2011, dar şi rezultatele altor cercetări sociologice) este „deranjată” timid de tot de vreun autor neprofesionist în ale scrierii cu încercarea de a repune în discuţie publică tema Idealului Naţional. Ce să-i faci dacă profesioniştii în ale scrierii nu abordează deloc această temă ! Aşa că şi eu, un neprofesionist al condeiului, mă alături celorlalţi, încercînd să contribui la ridicarea în conştiinţa publică a problemei definite cu termenul întrucîtva romantic de „Ideal Naţional”.

Acest „din cînd în cînd” este foarte rar: în ultimii 20 de ani, cîţi s-au scurs de la „independenţă” încoace, putem număra pe degete acele cîteva publicaţii în care a fost abordată nemijlocit problema Idealului Naţional pentru Republica Moldova sau pentru poporul ei, oricum ar fi definit acesta (de la românitate „înstrăinată” la „popor plurietnic”).

În România, îndată după reconfigurarea radicală a statului în 1918, a statalităţii poporului român, tema Idealului Naţional şi a modalităţilor înfăptuirii lui a dominat conştiinţa publică timp de 20 de ani, în primul deceniu această problematică deţinînd supremaţia deplină. De ce oare ? Pentru că generaţiile de atunci şi-au asumat răspunderea pentru buna funcţionare a acelui stat pe care ele îl credeau a fi al lor (de fapt, după cum a arătat istoria de pînă, din şi după perioada României Mari, acele generaţii se înşelau, crezînd, fără temei, dar în virtutea propagandei oficiale proferate de elita impostoare, că acel stat ar fi fost al poporului român sau, cel puţin, pentru poporul român, dar nuîmpotriva lui, cum intuise genial Eminescu şi cum s-a adeverit ulterior).

RM şi-a reconfigurat şi mai radical statalitatea acum 20 de ani, dar generaţiile de astăzi ocolesc cu o încăpăţînare ciudată, chiar bolnăvicioasă, punerea în discuţie a oricăror teme care ar avea vreo tangenţă, fie şi una indirectă, cu problematica Idealului Naţional. De ce oare ?

Poate din cauza că nu vor să-şi asume răspunderea pentru buna funcţionare a acestui stat căzut din senin peste creştetele intelectualilor noştri în august 1991 ? Sau poate din cauza că nu-l consideră drept statul lor şi, prin urmare, nu au de ce să-şi asume răspunderea pentru buna lui funcţionare ? Dar dacă nu e al lor, atunci al cui e ? Dacă nu e al lor, atunci e al unor străini care, în acest caz, formează o stăpînire de ocupaţie, una cotropitoare şi atunci răspunderea este nu pentru buna funcţionare a statului, ci pentru eliberarea poporului de sub ocupaţia acestui stat străin. Dar cine a proclamat independenţa RM într-o marţi din august 1991 ? Oare nu tot aceeaşi clasă politicăcare de atunci şi pînă astăzi se află la cîrma ţării, din cînd în cînd substituindu-se între ele la guvernare diferite grupări ale aceleiaşi clase politice moldoveneşti?

Acestea fiind constatate, înainte de a trece la subiect – Idealul Naţional, – va trebui să formulez cîteva afirmaţii metodologice simple pentru a configura coordonatele în care voi încerca să discut despre rostul Idealului Naţional şiconţinutul acestuia.

Momente (aspecte) metodologice

Orice acţiune, orice faptă, este raţională numai în cazul în care ea este orientată spre un scop concret, scop urmărit de autorii acţiunii în cauză. [Între altele fie spus, uneori autorii sînt totodată şi făptaşii acţiunilor, alteori, însă, făptaşii sînt alţii care, deseori, nici nu îşi dau seama că autorii acţiunilor sînt alţii decît ei, făptaşii, – în acest caz avem o banală manipulare a făptaşilor.]

Totodată, acel scop trebuie să fie unul fundamentat, adică el trebuie să satisfacă două cerinţe fireşti: (1) să fie adecvat unor criterii de deosebire dintre „bine” şi „rău” (cum înţeleg binele şi răul acei autori) şi, concomitent, (2) să corespundă situaţiei concrete în care urmează să fie înfăptuită acţiunea. Un scop este nefundamentat, adică este unul arbitrar, dacă el nu satisface una din aceste două cerinţe sau pe amîndouă.

Astfel, în cazul în care scopul nu este fundamentat sau el pur şi simplu nu există avem de a face cu nişte acţiuni iraţionale, absurde, lipsite de logică, lipsite de sens, de rost. Deci, numai existenţa unui scop pertinent (adică unul conform cu criteriile de „bine” şi „rău”) conferă acţiunilor raţionalitate, adică le lipseşte de absurditate.

Existenţa oricărei colectivităţi de oameni este rezultatul unor acţiuni: acea colectivitate, prin faptul însuşi că ea există, ea deja acţionează tocmai din pricina că asigurarea oricărei existenţe colective reclamă efort, iar efortul se materializează în acţiuni. Dacă acea colectivitate este raţională (adică nu constituie prin sine un salon de pacienţi lipsiţi patologic de discernămînt), ea se conduce în existenţa sa, adică în acţiunile sale, de un scop fundamentat, adică de un scop întemeiat pe criterii de deosebire, de discernere între ceea ce este „bine” pentru ea şi membrii ei şi ceea ce este „rău”.

Ovidiu Hurduzeu: Orto-doxia salvează România

În vremea comunismului, valorile ortodoxe au fost eliminate din şcoală, din viaţa societăţii şi caracterul demn al românului a slăbit până la pierdere totală. Odată cu credinţa a fost slăbită şi familia. Noi nu mai avem astăzi mamele de altădată, după cum nu mai avem nici duhovnicii de altădată. Elementul esenţial al organismului societăţii îl constituiau mamele creştine şi duhovnicii îmbunătăţiţi. În acestea au lovit duşmanii întâi, prin modernism, comunism, propagandă atee, schimbări de educaţie şi altele. Familiile s-au modernizat, mamele nu mai nasc mulţi copii, unul, doi sau deloc. Dacă ele nu mai fac copii, neamul piere! Îi omorâm încă din pântece şi ne transformăm în satrapi, ucigaşi de prunci, continuu şi, astfel, devenim ucigaşi de naţie. La această decădere a noastră se adaugă criza care îi stârneşte pe cei rămaşi în viaţă să fugă în lume. E o dezertare gravă de pe fruntariile neamului. („Rezistenţa noastră stă în dreapta credinţă“, interviu cu arhimandritul Justin Parvu)

Profesorul Vasile Gheţău, director al Centrului de Cercetări Demografice al Academiei Române estimează că în anul 2050 România va avea o populaţie de 14 milioane de suflete1. Pe baza unor cercetări serioase, profesorul român afirmă că, fără un program pronatalist dur, poporul român riscă să se stingă de la sine.

Nu sunt nici speculaţii, nici cifre alarmiste sau previziuni apocaliptice. Este adevărul gol-goluţ pe care nimeni nu vrea să-l înfrunte. De la 2,2 copii pe femeie în 1989, valoare care asigura înlocuirea generaţiilor, rata totală a fertilităţii (numărul de copii născuţi de o femeie în perioada ei fertilă) a coborât la doar 1,3 copii pe femeie în 1995 şi nu dă semne de creştere. „În următoarele două decenii – scrie Sorin Bulboacă2 – ca o consecinţă a fenomenului de îmbătrânire a populaţiei, sute de sate vor dispărea de pe harta demografică a României, deoarece populaţia lor actuală, alcătuită majoritar din pensionari, se va stinge în timp. Sunt localităţi fără nici o perspectivă, având doar câteva sute de locuitori, care nu dispun, în mileniul al treilea, de condiţii decente de viaţă şi nici nu atrag potenţiali investitori. Dacă în 2005, aproximativ 18% din totalul populaţiei avea peste 65 de ani, în 2020 procentajul persoanelor de vârsta a treia va creşte la 30% iar în 2050, jumătate din populaţie va avea peste 65 de ani – tendinţa de îmbătrânire a populaţiei României este comparabilă situaţiei din ţările Uniunii Europene.

Lucrurile sunt cu atât mai grave cu cât scăderea dramatică a natalităţii este însoţită de un exod emigraţionist de nestăvilit. Pentru a se salva de la pieire, România are nevoie de o revoluţie demografică. În contextul actual o asemenea revoluţie pare imposibilă. Studii după studii confirmă aceeaşi situaţie tragică: foarte puţine cupluri îşi doresc mai mult de unul sau doi copii. Un număr îngrijorător de mare, cam 70% din tinerele familii nu îşi (mai) doresc deloc copii.

Este bine cunoscut că ţările dezvoltate se confruntă şi ele cu o scădere accelerată a natalităţii. „Lunga iarnă demografică a României“ (V. Gheţău) face parte din fenomenul mai larg al celei de a doua „tranziţii demografice“ care afectează mai ales Europa şi Asia de Sud-Est. În zona euro-atlantică, scăderea fertilităţii este strâns legată de răspândirea în masă a valorilor secularizării, hiperindividualismului şi consumismului.

Secularizarea şi declinul Occidentului

În Occident, secularizarea deşănţată a început în anii ’60, o perioadă a prosperităţii materiale şi hedonismului în care capitalismul intra în faza consumismului de masă. Tot atunci se naşte şi „societatea spectacolului“; orice obiect devine o marfă a cărei valoare de folosinţă depinde în mare parte de imaginea ei publicitară. Pierzându-şi ancora creştină, valorile spirituale încep să se plieze după ciclul producţie/consum, să intre într-un sistem de echivalenţe generalizate în spatele căruia există un singur numitor comun: banul. Într-un astfel de sistem mărfurile sunt echivalente una alteia în virtutea valorii lor de schimb; totul devine relativ, interşanjabil şi circulă pe o „piaţă globală“. Adevărul creştin apare desuet iar ordinea economică şi spirituală tradiţională, bazată pe valorile creştine, de-a dreptul „fascistă“.