Cu lemne în pădure

Vă invit să citiţi un mic fragment din incredibila carte “Imn pentru crucea purtată”, de Virgil Maxim. Un text din care eu extrag unul dintre principiile teoretice fundamentale de funcţionare a unei oricare forme de organizare socială şi relaţia acesteia cu lumea exterioară. 

În luna Decembrie 1947 a fost ger grozav şi multă zăpadă. Lemnele pentru încălzit erau pe sfârşite. Până să aducem o cantitate mai mare, noi, cei mai tineri, am hotărât să mergem la pădure. Nicu Mazăre confecţionase o sanie de lemn de salcâm cu care transportam diferite lucruri. Participam mai mult pentru plăcerea drumului şi a pădurii împodobite de promoroacă scânteietoare. Am făcut două sau trei călătorii cu săniuţa, capabilă să suporte un metru cub de lemne de fag; o târam la deal şi ne purta la vale. Cu Valeriu Gafencu, Ion Ianolide, Marin Naidim, Nicu Mazăre, Delu Bălan, Iordache Ion făceam aceste escapade.

Punctul de exploatare cel mai accesibil era pe pâraiele Cuţului şi Mărului, afluenţii Gălzii, dincolo de Chei, la 15-20 kilometri de colonie. Plecam după miezul nopţii şi reveneam când se înnopta. Ne aflam la 700 de metri altitudine şi ne odihneam la o gustare. Apoi am tăiat un carpen bătrân; exemplarele frumoase sunt oprite de la tăiere de seminceri. Tăindu-l şi fasonându-l, l-am încărcat; spre amiază eram gata de plecare. Cu două lanţuri bune făcusem presucea în faţă şi în spate, asigurând stabilitatea lemnelor. Nicu Mazăre, cel mai destoinic dintre noi, şedea în faţă cu o patină în picior, jucând rolul cârmaciului. Iordache Ion, Delu Bălan şi eu, pe laterale şi în spate, eram frânari, ţinând întins frânghiile cu care legasem sania.

Fiind pe pantă de gheaţă sania prindea viteze mari şi, pentru a nu-l strivi pe Nicu, smuceam sania blocând-o de-a curmezişul pârâului sau proptind-o în câte o cotitură. Ieşisem de pe pârâu în drumul pădurii şi treceam prin Poiana Gălzii unde cele trei-patru case ale pădurarilor sunt singurele locuinţe. În dreapta se înălţa o detunată golaşă şi pitică, Bulzul Gălzii. Din cauza buşiturilor unul din lăstarii de fag cu care făcusem presuceaua lanţului s-a rupt. Numai pe celălalt mal al Gălzii se mai vedeau câteva pâlcuri de fagi. Dar câteva ochiuri de apă se zăreau ici şi colo. Din gardul făcut din pari înfipţi în pământ şi împletiţi cu curpeni, al ogrăzii casei pădurarilor, am smuls un par potrivit. Soţia pădurarului tocmai ieşea din casă şi a strigat la mine.

- Măi omule, de ce strici gardul? Nu sunt lemne destule în pădure?

Grăbit să nu ne prindă noaptea pe drum, în loc să explic femeii ce m-a împins la acest fapt şi să-mi cer iertare, i-am răspuns cam cu năduf.

- Nu vezi dumneata că mi s-a rupt lemnul de la presucea? Unde vrei să mă mai duc acum?

Femeia şi-a văzut de treabă spre grajdul vitelor, iar noi, după ce am fixat lemnele, am pornit grăbiţi târând sania după noi. Pe drum simţeam o nelinişte în cuget pentru ceea ce făcusem. Nu atât pentru că luasem lemnul, cât pentru felul în care-i vorbisem femeii. De ce mă mâniasem? De ce nu i-am vorbit frumos cerându-mi iertare pentru îndrăzneală. Eu eram vinovatul, tot eu cel obraznic. Tulburarea aceasta m-a oprit să mă împărtăşesc la Crăciun.

Înainte de Anul Nou 1948, aducându-se lemne cu carele în colonie, am luat patru lemne din stiva noastră şi într-o noapte, fără să ştie nimeni, am plecat cu ele pe sanie, să înapoiez femeii împătrit, ca Zaheu.

În zori, când intram în Galda de Sus, mi-a tăiat calea, ieşind de pe o uliţă, un gospodar care, cu sania plină de saci, trasă de doi bouleni, se ducea la moară. Mai toţi oamenii din regiune ne cunoşteau pe cei de la castel. Privind mirat la mine şi la lemne zise:

- No, domnişorule, d-apoi ai plecat cu lemne la pădure?

- Chiar aşa, bade, i-am răspuns şi eu zâmbind.

- Leagă săniuţa de a mea şi sui lângă mine să mai vorovim până ţi-o fi voia.

La un moment dat zise:

- No, c-am trecut de baci Toader, cioplitorul de spiţe şi obezi.

- Nu la dânsul merg, ci în Poiana Gălzii!

- D-apoi, nu mă bolânzi de cap, chiar la pădure te duci cu lemne?

- Da, bade! Uite, am furat un lemn din gardul pădurarului şi în loc să-mi cer iertare, am fost obraznic şi-am înfruntat-o pe soţia lui. Şi i-am povestit toată isprava mea.

- Domnişorule… D-apăi, cade pădurea pe el şi dumneata îi duci în loc de unul patru?

Atunci i-am povestit întâmplarea cu Zaheu vameşul: „Doamne, de am nedreptăţit pe cineva cu ceva, întorc împătrit”. Omul s-a uitat lung la mine. Trebuind să intre pe uliţa morii, am coborât, am dezlegat săniuţa şi mi-am luat rămas bun de la el, mulţumindu-i pentru uşurarea poverii. Mi-a întins mâna, apoi şi-a făcut cruce: „Doamne, trăii să o văd şi pă aiasta!”

Când am ajuns la căsuţa pădurarului, un căţel legat în lanţ dădu de ştire că cineva era la poartă. Gospodina tocmai ieşea cu şiştarul să mulgă văcuţa. S-a apropiat, curioasă de vizita matinală. Am salutat şi i-am explicat de ce am venit, rugând-o să mă ierte şi, ca semn al iertării, să-mi dea voie să-i sărut mâna şi să primească lemnele împătrit. Femeia era aşa de surprinsă şi de încurcată că a început să plângă:

- No, da’ vezi, că aproape nu-mi aduc aminte, domnişorule. Că eu…, ca o ticăloasă, nu puteam să tac? Că doară am văzut că de nevoie ai luat lemnul. Cade pădurea pe noi. De lemne avem noi lipsă? Da’ amu intră în casă să te încălzeşti o ţâră, până mulg vaca, şi-i bea o căniţă de lapte cald.

La fereastră două chipuri de îngeri dulci priveau cu ochi de lumină scânteietori zăpada albă şi lucioasă. Am intrat şi m-am desfătat de jocul şi ghiduşiile micuţilor, o fetiţă şi un băieţel de trei-patru anişori. Pădurarul sosi din schimbul lui de noapte. Îl vedeam pe fereastră, un bărbat înalt, frumos, cu mişcări legănate, cu privire ageră. Privi mirat la săniuţa încă nedescărcată; clătinând din cap a intrat în casă. M-am ridicat şi l-am salutat, explicându-i şi lui pricina venirii mele. Mi-a zâmbit:

- Mi-a spus un frate al tatei, că tată-meu e mort pe front, că veneau înainte de război unii care cântau în satele noastre şi se duceau la Biserică şi vorbeau cu oamenii ca popii şi spuneau că o să vină comuniştii peste noi dacă ne pierdem credinţa. No, mă tem că eşti dintre ăia, am auzit că amu mulţi îs robi şi muncesc pe moşia lui Albini. Dreptu-i?

- Da, bade, chiar aşa.

- No, atunci alege din două una: ori te bat cu alea patru rude ce le-ai adus, ori vă trimit patru care cu lemne la castel. Care ţi-a plăcea din două?

Am râs amândoi şi ne-am îmbrăţişat. Femeia a adus laptele şi cu toţii am servit o gustare, apoi, luându-mi rămas bun, m-am întors liniştit în colonie.

Dacă ați avea credință cît un bob de mazăre, ați spune muntelui să se mute în mare și v-ar asculta

În ultima săptămînă am învățat lecții importante despre puterea credinței, despre spirit comunitar, despre într-ajutorare necondiționată, despre încredere, prietenie și dragoste. Am învățat că munții se pot muta din loc în cel mai real mod, fără photoshop.

Alții au tras propriile concluzii:

În ultimele zile am avut bucuria de a ajuta o familie tînără să adune donaţii pentru operaţia pruncului lor (caz reflectat de JunalTV şi Moldova 1), deci dacă aţi văzut prin oraş tineri avînd cutiuţe cu imaginea fetiţei, să ştiţi că este un caz adevărat.

Dat fiind faptul că donaţiile au fost strînse în diferite locuri din Chişinău şi am interacţionat cu destul de mulţi oameni (cred că peste 1.000), am făcut anumite constatări care în principiu pot fi extinse la nivelul întregii noastre societăţi.

• În primul rînd vreau să subliniez că oamenii în general au fost neaşteptat de binevoitori şi empatici, aşa încît datorită lor suma necesară probabil va fi adunată. Iată unele constatări relevante despre starea societăţii în care trăim:
• De menţionat este că ajutor au acordat oameni din toate păturile sociale, începînd cu intelectuali şi antreprenori, terminînd cu gopnici, cocalari şi chiar ţigani (bineînţeles, în diferite proporţii). Fapt surprinzător, dar plăcut.
• Primul loc în care am încercat să adunăm donaţii au fost pieţele din Chişinău, unde majoritatea vînzătorilor sunt de prin sate, după care am mers în parcurile capitalei, unde se odihnesc orăşenii. Sătenii au fost vizibil mai compătimitori ca proporţie, cu toate că nu puteau dona la fel de mult ca cei de la oraş.
• Surprinzător este că bărbaţii au fost chiar mai activi decît femeile, cu toate că pe feţele lor cu greu se întrevedea o urmă de compătimire (cum zice un cîntec moldovenesc: Tata plînge ca bărbaţii – doar cu inima).
• Există o prejudecată la noi, cum că femeile bătrîne, grase, blonde şi care nu ştiu o boabă româneşte sunt rele la suflet – aceasta mi s-a adeverit întocmai (cu puţine excepţii) – totuşi prejudecăţile nu apar din gol.
• Intelectualitatea în general a dezamăgit. Am fost în faţa teatrului de operă şi balet înaintea începerii unui concert. Din mulţimea de oameni îngrijiţi şi bine îmbrăcaţi, foarte puţini şi-au dat silinţa de a contribui la salvarea vieţii unui copil. Asta e „locomotiva” societăţii noastre.
• Interesant este că marea majoritate a oamenilor nu verificau adeverinţele care erau neapărat prezente lîngă fiecare cutiuţă, iar cei care verificau, de regulă contribuiau cu o sumă mică.
• Deosebit de frumos era să vezi cum unor oameni li se însenina faţa de bucurie că au contribuit şi ei la însănătoşirea acestei fetiţe.
• S-au întîmplat mai multe cazuri de admirat: un tînăr a donat toată bursa lui, mai mulţi trecători au dat tot ce aveau în buzunar, unii tineri au dorit să ajute şi cu altceva decît banii, stînd şi ei mai multe ore cu cutiuţa în braţe, unii au donat sume impunătoare de bani (sute de euro), o cerşetoare a plecat din locul în care stăteau tinerii, înţelegînd gravitatea situaţiei, şi multe altele.

Concluzii. Toate cele întîmplate oarecum reflectă capacitatea de solidarizare a societăţii noastre. S-a văzut – capacitate avem, important este ca aceasta să fie încurajată şi valorificată nu doar în momente de necazuri personale, ci permanent, fiindcă societatea solidară este o societate puternică, iar dezbinarea este cauza a foarte multe din problemele cu care ne confruntăm. Ştim cine sunt cei care pot şi trebuie să solidarizeze societatea. De ce nu o fac? Şi asta ştiut este, dar acesta e un alt subiect. [...]

Alții au înțeles că Dumnezeu face minuni. Nu minuni hollywoodiene, ci minuni absolut sesizabile. Trebuie doar să ai ochi de văzut și urechi de auzit. Am înțeles că dacă ceri – ți se dă, iar dacă bați la o ușă – ți se deschide.

În cîteva zile, niște tineri au mutat un munte din loc, cu mîinile goale, înarmați cu dragoste, încredere și credință. Tu cînd te ”apuci de lucru”?