Mica retrospectiva a Rezolutiilor ONU cu privire la genocidul din Rwanda

De mult timp n-am mai scris ceva despre hobby-ul meu rwandez. Pentru cei interesati, vedeti mai jos o scurta trecere in revista a Rezolutiilor Consiliului de Securitate a ONU cu privire la genocidul din Rwanda.

Rwanda apare pe agenda ONU mai devreme de începerea genocidului, numit de unii autori ca unul din eşecurile cele mai mari ale umanităţii. Prima intervenţie a Naţiunilor Unite se observă prin Rezoluţia 812 din 12 martie 1993, emisă la 3 zile după încetarea, la 9 martie, a acţiunilor militare dintre RPF şi RGF. Această primă rezoluţie a Consiliului de Securitate cheamă părţile implicate să respecte acordul de încetare a focului şi reprezintă un punct de pornire în constituirea UNOMUR – Misiunea de Observare a Natiunilor Unite în Uganda şi Rwanda, care avea să monitorizeze graniţa dintre aceste două state pentru a ţine la evidenţă transferul de arme şi detaşamente militare către RPF, precum şi întoarcerea refugiaţilor rwandezi aflaţi pe teritoriul Ugandei. UNOMUR va fi instituit oficial prin Rezoluţia 846 din 22 iunie 1993 a Consiliului de Securitate, având-ul ONU l-a desemnat pe Dr. Abdul Hamid Kabia (Sierra Leone) ca ofiţerul politic al misiunii.

Ulterior, în Rwanda au fost trimise 3 misiuni de recunoaştere înainte de trimiterea misiunii de menţinere a păcii. Misiunile de recunoaştere, în special a treia, trebuia să stabilească toate detaliile care avea să ajute la stabilirea Misiunii de menţinere a păcii. Trebuiau analizate aspectele militare, politice, umanitare şi administrative ale unei eventuale misiuni pacificatoare. Membri ai Diviziei de Operaţii pe Teren (agenţia UN în domeniul administrativ şi logistic) trebuiau să examineze comunicaţiile, infrastructura, personalul, logistica şi transportul local şi toate aspectele suportului administrativ de care misiunea va avea nevoie.

Pe 5 Octombrie 1993, după încălcarea mai multor termene prevăzute de Acordul de la Arusha pentru instituirea misiunii de menţinere a păcii, Consiliul de Securitate ONU decide, prin Rezoluţia 872, trimiterea unei forţe pacificatoare în Rwanda, care să asigure respectarea Pactului de la Arusha, „United Nations Assistance Mission for Rwanda” (UNAMIR), condusă de Jacques-Roger Booh-Booh, ca şef politic al misiunii (Reprezentant special al Secretarului General), şi Romeo Dallaire, ca comandant al forţelor armate.
Urmează încă o rezoluţie, 891 din 20 decembrie 1993, prin care se extinde mandatul UNOMUR şi specifică faptul că integrarea acesteia în UNAMIR prin Rezoluţia 872 a Consiliului de Securitate este de ordin administrativ şi nu afectează mandatul UNOMUR stabilit prin Rezoluţia 846 din 22 iunie 1993.
În mod ironic sau nu, la 5 aprilie 1994, cu o zi înainte de reînceperea războiului şi declanşarea genocidului, Consiliul de Securitate adoptă o rezoluţie prin care se salută respectarea acordului de încetare a focului în pofida greutăţilor întâmpinate în procesul de implementare a Acordului de la Arusha. O prevedere importantă a acestei Rezoluţii este prelungirea mandatului UNAMIR până la 29 iulie 1994.
Romeo Dallaire, comandantul forţelor armate UNAMIR, descrie în lucrarea sa „Shake hands with the devil” situaţia dezastruoasă în care se afla ţara, de rând cu neputinţa forţelor misiunii de a restabili ordinea şi de a stopa masacrul care avea loc. El acuză Consiliul de Securitate şi comunitatea internaţională de indiferenţă absolută şi condamnă prevederile Rezoluţiei 912 din 21 aprilie 1994 prin care trupele UNAMIR sunt reduse de la aproximativ 2500 la 270, ca urmare a propunerii Secretarului General ONU exprimată în articolele 15-18 ale Raportului său special din 20 aprilie 1994 cu privire la situaţia din Rwanda.
Trebuie de menţionat faptul că anume în această perioadă Rwanda făcea parte din Consiliul de Securitate, reprezentantul acesteia fiind cunoscut ca membru şi simpatizant al forţelor guvernamentale din rândul cărora făceau parte şi extremiştii genocidari, ceea ce ar fi favorizat amânarea permanentă a deciziilor privind Rwanda în conformitate cu necesităţile părţii implicate în conflict.
După aproape o lună de bombardamente continui asupra comandamentului de bază a UNAMIR, rezultate din lupta beligeranţilor, după escaladarea masacrelor civile la cote maxime şi după nenumăratele insistenţe ale comandantului trupelor misiunii de a primi întăriri, utilizând abil arma mediatică cu scopul sensibilizării opiniei publice internaţionale, în sfârşit, Consiliul de Securitate adoptă la 17 mai 1994 Rezoluţia 918 prin care se majorează efectivul militar al UNAMIR până la 5500 trupe. Totodată, mandatul UNAMIR a fost schimbat de la prevederile Capitolului 6 la principiile Capitolului 7 ale Cartei Naţiunilor Unite. Respectiva rezoluţie instituia un embargo prin care se interzicea tuturor statelor să vândă sau să aprovizioneze părţile aflate în conflict cu arme, muniţii, vehicule militare, echipament militar şi paramilitar. Rezoluţia oferea UNAMIR posibilitatea recurgerii la forţă atunci când trupele misiunii se aflau în situaţie de risc sau erau atacate. Decizia Consiliului de Securitate a fost primită cu entuziasm de către comandamentul UNAMIR, dar, în acelaşi timp, Dallaire a calificat-o ca „prea mult, prea târziu”.
Rezoluţia 925 din 8 iunie 1994 recunoaşte încă odată posibilitatea UNAMIR de a întreprinde acţiuni de autoapărare, adică să recurgă la forţă, dacă e necesar, împotriva persoanelor, grupurilor care ameninţă populaţia sau locaţiile aparţinând ONU sau organizaţiilor umanitare. Se aprobă dislocarea altor câteva batalioane de militari în vedere echilibrării situaţiei interne a ţării. Noutatea cu care vine Rezoluţia 925 (1994) este folosirea pentru prima dată a termenului de genocid pentru caracterizarea situaţiei din Rwanda (a se nota faptul că Rezoluţia 912 (1994) formulează foarte vag violenţa la scară largă, care a dus la moartea a mii de civili inocenţi), în condiţiile în care, încă din ianuarie 1994 s-a lansat avertismentul că se pregăteşte un asemenea scenariu.
La 20 iunie 1994, se adoptă Rezoluţia 928 a Consiliului de Securitate prin care se prelungeşte mandatul UNOMUR până la 21 septembrie 1994, în vederea continuării monitorizării frontierei ugando-rwandeze în susţinerea embargoului impus prin paragraful 13 al Rezoluţiei 918 (1994).
Rezoluţia 929 din 22 iunie 1994 invită Naţiunile Unite să dea curs iniţiativei Secretarului General de a organiza operaţiuni sub jurisdicţie naţională care să contribuie la protejarea şi ajutorarea refugiaţilor şi persoanelor aflate în situaţii de risc. Aceste acţiuni umanitare vor trebui să fie coordonate cu Secretariatul General şi cu comandamentul UNAMIR.
1 iulie 1994 vine cu Rezoluţia 935 prin care se instituie o Comisie de Experţi mandatată să investigheze toate cazurile de violare a dreptului internaţional umanitar, inclusiv cele care sunt prevăzute de Convenţia cu privire la prevenirea şi reprimarea crimelor de genocid.
La începutul lui noiembrie, Consiliul de Securitate adoptă Rezoluţia 955 din 8 noiembrie 1994 care stabileşte crearea Tribunalului Penal Internaţional pentru Rwanda, în anexa căreia e ataşat statutul TPIR. Rezoluţia 965 din 30 noiembrie 1994 prelungeşte activitatea UNAMIR până la 9 iunie 1995 în vederea monitorizării proceselor de pacificare a tării, precum şi pentru securizarea personalului Tribunalului Penal Internaţional pentru Rwanda, în special al procurorilor.
De rând cu rezoluţiile Consiliul de Securitate există şi rezoluţii şi rapoarte ale Secretarului General şi ale Adunării Generale a ONU, care vin în completarea primelor menţionate.
În pofida emiterii multor hotărâri şi rezoluţii de către organele ONU, situaţia din teren era foarte sumbră. Tragedia din Rwanda a avut nenorocul să se întâmple concomitent cu altă criză, cea din Iugoslavia, care era mult mai atractivă pentru comunitatea internaţională. În plus, Rwanda nu figura pe radarul nici unei ţări ca fiind un teritoriu de interes strategic. Nu avea resurse naturale şi nici importanţă geografică, fapt care a pus în umbră evenimentele cutremurătoare aflate acolo în plină desfăşurare.
ONU a fost acuzată, pe bună dreptate, de reacţiă evazivă şi molatică faţă de genocidul rwandez, fapt care a generat nenumărate studii, rapoarte, comisii care încercau să adune la un loc ceea ce s-a întâmplat acolo şi, ulterior, să determine cine se face vinovat de actul de abandon. Genocidul din Rwanda a fost unul din eşecurile cele mai mari a umanităţii, având guvernul SUA ca lider al non – intervenţiei. Belgia şi cel puţin 3 state membre permanente a Consiliului de Securitate – SUA, Franţa şi Marea Britanie – ştiau de avertismentele generalului Dallaire din ianuarie 1994, dar au respins cererea de întărire a forţelor UNAMIR aflate pe teritoriul Rwandei. Ajutorul a venit, cum spune Dallaire, „prea mult, prea târziu…”