Anul 1859 în istoria raporturilor politice internaţionale ale Tarilor Române

Mi-am adus aminte că în anul întâi de studii la universitate, am scris teza de an despre Unirea Principatelor şi despre atitudinea marilor puteri vis-a-vis de acest eveniment. Propun mai jos, celor interesaţi, textul lucrării modestei mele persoane, care abordează momentul 1859 mai mult din perspectivă externă.

Problema Unirii Principtelor a prezentat interes deosebit nu numai pentru faptul că definea noua ordine europeană, indicând şi căile de acces spre realizarea acesteia. A reprezentat, în egală măsură, şi un reper în funcţie de care puterile europene şi-au precizat atitudinea, sentimentele sau resentimentele unele faţă de altele . Unirea Principatelor însemna aplicarea în practica politică europeană a unui nou principiu, cel al naţionalităţilor, pe care Franţa l-a îmbrăţişat şi pentru triumful căruia a luptat cu toate forţele sale .
“Sânt momente, în decursul istoriei, în care popoarele trebuie să-şi afirme personalitatea, voinţa de a trăi liber, capacitatea de a contribui, creator şi eficient, la sporirea patrimoniului civilizaţiei umane. Pentru români, anul 1859 a reprezentat un asemenea moment.” Într-adevăr, anul 1859, prin dubla alegere a colonelului Cuza în fruntea Principatelor şi prin unirea acestora, a reprezentat pentru poporul român un moment de afirmare pe plan internaţional, pe de o parte, şi de consolidare internă, pe de alta, a reprezentat renaşterea conştiinţei naţionale şi conştientizarea ca neam a celor de o limbă din spaţiul extra-carpatic.
Acest subiect a fost pe larg abordat de mulţi autori şi în diferite perioade, aceasta influenţând oarecum esenţa relatărilor. Pe când unii s-au axat în principal pe simpla relatare a faptelor, alţii au oferit o analiză profunda a evenimentelor din 1859. Trebuie menţionat aici aportul considerabil a unor autori care au deschis marelui public aspecte necunoscute ale problemei până la momentul scrierii. În acelaşi timp, alţii s-au dedicat colectării de documente pentru facilitarea studiului.
Autorii români şi, respectiv, basarabeni, au folosit documentele existente în vederea profilării unei opinii referitor la poziţia ţărilor europene vis-à-vis de procesul de unificare apărut în Principate. Din fericire, există o multitudine de documente, constând în rapoarte sau scrisori private a reprezentanţilor Puterilor Garante, din care se observă poziţia lor în acest sens. Corespondenţa activa a ambasadorilor cu guvernele ţărilor din care făceau parte, ne permite astăzi să evaluam lucrurile aşa cum au fost ele, fără a fi influenţaţi de opiniile unui sau altui autor.
Studiind cu atenţie o parte din respectivele documente, mi-am format eu însămi o opinie în această direcţie, dar pe lângă expunerea propriei poziţii am evidenţiat şi ideile altor autori sau am oferit publicului citate concrete care să demonstreze o părere sau alta.
Lucrarea de faţă reprezintă o sinteză a ideilor unor autori referitor la aspectul internaţional al dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza, dar şi o analiză a subsemnatei asupra aceluiaşi aspect.
Subiectul în cauză m-a atras prin importanţa sa pentru evoluţia conştiinţei naţionale a românilor de-a lungul timpului. Considerându-mă însuşi de naţionalitate română, am încercat să relev spiritul unitar al românilor ce dăinuie de veacuri, dar şi să aduc o dovadă în plus arfirmaţiei că românii s-au vrut a fi întotdeauna un stat unitar, modern şi independent, doar că în momente specifice ale istoriei au fost puşi în jocul marilor puteri europene. Uneori în concordanţă cu deziratele românilor, alteori nu, puterile europene au avut întotdeauna un cuvânt de spus în evoluţia statului. Cu toate acestea românii au pus Europa în faţa faptului împlinit, demonstrând că nu sunt un popor de mâna a doua.

I. Blocul ţărilor susţinătoare a Unirii

Actul de la 24 ianuarie 1859 a avut un extraordinar ecou pe toată întinderea pământului românesc pe de o parte şi pe de alta a Carpaţilor. Acelaşi puternic ecou dubla alegere a lui Cuza a avut-o şi în străinătate. Ioan Alecsandri de la Paris într-o scrisoare adresată fratelui său arată efectele ştirii dublei alegeri în cercurile diplomatice şi în presa franceză. Dimitrie Creţulescu trimite din Geneva o scrisoare lui Ion Bălăceanu exprimându-şi admiraţia pentru eveniment.
Chiar în seara de 24 ianuarie Lobanov, reprezentantul Rusiei la Constantinopol, telegrafia principelui Gorceakov, la Petersburg, că Poarta considera alegerea lui Cuza ca o violare a Convenţiei de la Paris, că ea cere telegrafic convocarea unei conferinţe şi speră că o decizie unanimă a puterilor va preveni necesitatea unei intervenţii armate. Intre timp Poarta nu recunoaşte în Tara Româneasca decât autoritatea căimăcămiei. In afară de Turcia, nici Austria nu recunoştea dubla alegere: consulul ei a fost singurul care nu a prezentat felicitari lui Cuza dupa 24 ianuarie şi primise dispoziţie de la Viena să nu recunoască noua situaţie şi să nu recunoască paşapoartele româneşti emise în numele lui Cuza. Anglia, dorind să sprijine Turcia , a adoptat iniţial o atitudine de rezervă, care se va modifica ulterior în sens favorabil în urma misiunii lui Vasile Alecsandri şi a intervenţiei Franţei şi Rusiei. Acestea două, plus Sardinia au susţinut de la început dubla alegere. Franţa era consecventă punctului de vedere pe care îl adoptase iniţial în problema Principatelor, ea va acorda de altfel sprijinul său lui Cuza în mod constant. Rusia era şi ea în favoarea recunoaşterii dublei alegeri întrucât aceasta însemna un pas înainte pe calea întăririi statului român, iar în consecinţă a slăbirii Turciei. Sardinia avea interese similare: orice succes al principiului unirii îi servea direct şi imediat deoarece ea urmarea formarea unui stat Italian unitar. Prusia nu avea motive să nu recunoască alegerea, antagonismul ei faţă de Austria fiind dimpotriva un argument pentru recunoaştere. Legaţia Belgiei la Viena, în persoana lui O’Sullivan de Grass, îşi punea unele întrebări referitor la recunoaşterea Unirii: “Cum să împaci această stare de lucruri cu integritatea Imperiului Otoman? Cum să se încheie în mod legal problema Dunării, dacă guvernul moldo-vlah nu s-ar mai considera angajat prin actele sultanului?”
“Ştirea alegerii domnului Cuza, domnitorul Moldovei, ca domnitor al Valahiei a cufundat Poarta şi diplomaţia în stupoare. Guvernul otoman, după ce s-a înţeles cu reprezentanţii Puterilor, a protestat împotriva alegerii, făcând apel la Conferinţa. Această poziţie a Porţii era uşor de prevăzut; ea nu poate admite această schimbare flagrantă şi îndrăzneaţă a unei convenţii internaţionale, comisă în faţa Europei de o Adunare populară, în ciuda tuturor drepturilor suzeranitaţii. Puterile, la rândul lor, nu pot accepta o forma de guvernământ, care consacră principiul Unirii politice a Principatelor, pe care au vrut să-l îndepărteze cu orice preţ ca periculos pentru integritatea Imperiului Otoman”.

I.1. Franţa – avocatul recunoaşterii Unirii

Prima şi cea mai ferventă susţinătoare a Unirii Principatelor era Franţa lui Napoleon III, datorită căreia au fost înduplecate în mare parte celelalte puteri europene în vederea recunoaşterii dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza.
“Această alegere a surprins pe toată lumea, iar pe cel ales mai mult decât pe toţi ceilalţi. Cu două zile înainte ca ea să aibă loc, nimeni nu se gândea la colonelul Cuza… Acest nume care la început a uimit pe toată lumea, nu a întârziat să atragă numeroşi aderenţi şi am fost martorii unui fapt nemaivăzut, când într-o adunare se alege un principe în unanimitate…. Gradul de conştientizare a crescut aici în mod incontestabil; s-a înţeles în sfârşit că există principii care trebuie să triumfe şi nu s-a manifestat nici o ezitare în faţa unor sacrificii pentru atingerea scopurilor. Alegerea colonelului Cuza reprezintă triumful deplin al ideilor unioniste şi liberale, împotriva vechiului sistem de corupţii, depăşit de vreme. E greu totodată să ne închipuim cu cât entuziasm a fost primită peste tot această alegere, entuziasm care se manifestă prin cele mai călduroase demonstraţii. Moldovenii au dovedit astfel că sânt la înălţimea speranţelor care se puseseră în ei”.(Victor Place- consulul francez la Iaşi) Aceasta este relatarea consulului francez la Iaşi, în care îşi arată toată admiraţia pentru acţiunile moldovenilor. Atitudinea favorabilă a Franţei e reflectată în toate declaraţiile şi documentele vremii, dar şi în întâlnirile cu diplomaţii români aflaţi în misiunea de a obţine recunoaşterea Unirii Principatelor. Cel care a simţit direct bunăvoinţa franceză a fost trimisul special la Paris, Vasile Alecsandri, dar nu numai. De cum a ajuns la Paris, Alecsandri a solicitat şi a obţinut o întrevedere la ministrul de externe al Franţei. Intrevederea sa cu contele Walewski a fost marcată de rezerva, suprapusă admiraţiei, şefului diplomaţiei franceze pentru curajul românilor de a se fi abătut din calea Convenţiei. Solul român a evidenţiat în cursul conversaţiei sinceritatea dorinţei de unire a ambelor Principate, legitimitatea ei, decizia de a nu mai da înapoi, precum şi speranţa în concursul nemijlocit al Franţei. Ministrul francez n-a dat asigurări sau măcar indicaţii, ci s-a limitat la soluţia tranzitării răspunderii pe seama împăratului, cu făgăduinţa înlesnirii unei audienţe la Napoleon III. Audienţa la împărat a fost obţinută fără întârzieri, contrar aşteptărilor, iar rodul strădaniilor diplomatului român s-au văzut imediat. Impăratul a promis trimiterea unor specialişti- instructori francezi (tehnici şi militari) în Principate, un consistent cadou care consta în arme şi muniţii, facilitarea unui împrumut de 12 milioane de franci pe piaţa franceză, pentru necesităţile statului român, sprijinul politic pentru recunoaşterea dublei alegeri a lui Cuza, precum şi acordul de principiu pentru înfiinţarea unei agenţii diplomatice a Principatelor Unite la Paris. Alecsandri a arătat lui Napoleon III pe hartă întinderea teritoriilor româneşti; crearea unui stat atotcuprinzător românesc n-ar fi contravenit planurilor sale antihabsburgice, ci dimpotrivă, dar racordul în timp şi fără complicaţii internaţionale nu era posibil. Interesat în menţinerea echilibrului European, aşa cum fusese consfinţit prin tratatul de la Paris, împăratul i-a recomandat lui Alecsandri să nu grăbească evenimentele dar să profite de cursul lor. În afară de Alecsandri, care a avut o misiunea extraordinară, de mică durată, cu Franţa au mai întreţinut legături directe agentul diplomatic Ioan Alecsandri, fratele lui Vasile Alecsandri şi Dumitru Brătianu, care au contribuit la rândul lor la păstrarea bunelor relaţii româno-franceze.
Diplomaţia franceză a luptat în continuu, la fel sau chiar mai mult ca diplomaţia româna, din acel punct de vedere că Franţa avea statutul de Putere Garantă, iar uşile îi erau în totalitate deschise şi avea, respectiv, o influenţă mai mare. “Alegerea lui Cuza ca domn reprezintă în mod sigur triumful cel mai strălucit al politicii franceze”(Victor Place) “Alegerea colonelului Cuza a fost deci expresia cea mai adevărată a sentimentului national, dând astfel o consacrare solemnă politicii urmate în Principate de guvernul împăratului”(Victor Place) “Aceasta alegere mai are o latură interesantă, anume că, deşi a constituit un triumf total al politicii franceze, ea a avut ceva atât de neaşteptat, atât de spontan chiar, încât nici cea mai înverşunată rea-credinţă nu-i poate acuza pe agenţii francezi de a fi acţionat pentru reuşita ei. Colonelul Cuza a ajuns la putere ca reprezentantul firesc al ideilor, dorinţelor, nevoilor a căror ora a sunat, fără nici o îndoiala, datorită influenţei noastre, dar fără ca intervenţia franceză să fie pusă în slujba vreunei persoane. Chiar domnul Cuza, care apreciază judicios lucrurile, califică el însuşi venirea sa la putere, drept izbânda nu a unui om, ci a unui întreg popor. “(Vicor Place)
Diplomaţia franceză era în strânsă cooperare cu cea rusă şi sardă în problema recunoaşterii dublei alegeri, “asupra acestei probleme există deci perfectă întelegere între guvernul Franţei şi cel al Rusiei şi, dacă va fi cazul, agenţii lor vor folosi acelaşi limbaj şi vor acţiona în acelaşi sens la Constantinopol” (Chateaurenard- ambasadorul francez la Petersburg).
Ambasadorii francezi şi-au îndeplinit, deci, misiunea de a convinge reprezentanţii celorlalte Puteri Garante de faptul că dubla alegere a lui Cuza la Iaşi şi Bucureşti n-a constituit o încălcare flagrantă a Convenţiei şi nici o încercare de subminare a ifluenţei otomane în Principate. De fapt, toata lumea îşi dădea seama că anume aşa şi stăteau lucrurile, dar în mod suprinzător, toţi s-au făcut a trece cu vederea unele detalii şi au sancţionat pozitiv evenimentele din Principate.

I.2. Intenţiile Rusiei în problema recunoaşerii Unirii

Iniţial, fiecare dintre Puterile Garante au păstrat o oarecare rezervă în a-şi declara susţinerea sau respingerea dublei alegeri a lui Cuza. “Printul Gorceakov mi-a dat de inteles ca daca guvernul imparatului Frantei ar sustine la Conferinta dubla alegere a domnului Cuza, guvernul rus ar fi dispus sa-l spijine.”(Chateaurenard) La fel celelalte Puteri Garante, ori au evitat raspunsul direct, ori au pus greutatea deciziei pe seama altui stat mai influent sau de care depindea in oarecare masura. Pe parcurs Marile Puteri si-au determinat politica in raport cu Principatele Romane, evidenţiindu-se doua tabere: din cea contra faceau parte, in mod evident, Turcia si Austria, iar din cea pro- Franta, Rusia, Sardinia, Prusia si Anglia.
Infranta in razboiul Crimeei(1853-1856), Rusia dorea sa-si restabileasca imaginea pe arena internationala, iar pozitionandu-se de partea Principatelor, reprezenta pentru ea ocazia perfecta de a se razbuna in mod indirect pe Turcia pentru dezonoarea suferita. “Atitudinea Rusiei este clar definita, de cand lucrurile au luat aceasta noua intorsatura. Obiectivul a fost intotdeauna Unirea celor doua Principate; nu ar fi o chestiune de surpriza sa-i vezi pe agentii sai sustinand aceasta cauza”(Churchill- ambasadorul englez la Iaşi). Susţinerea Principatelor Române îi oferea Rusiei posibilitatea reocupării poziţiei în planul politicii europene, şi chiar mondiale. Ăsta însă nu era unicul motiv şi obiectiv al politicii ruseşti. În afară de propria imagine, Rusia îşi consolida terenul în vederea viitoarelor acţiuni în sud-estul European. Ceea ce urmărea Rusia este recâştigarea rolului de protector în Principate pentru a putea ulterior să-şi exercite nestingherit influenţa în noul stat format. Se ştie că Rusia a fost permanent de-a lungul istoriei obsedată de teritoriile româneşti în perspectiva ocupării unui cap de pod spre Balcani şi spre strâmtori, iar aceasta era încă o ocazie pentru a-şi fortifica poziţiile deţinute.

I.3. Sardinia şi Prusia – perspective pentru împlinirea propriului ideal naţional

Interesul major al Sardiniei în acest context era crearea unui precedent al principiului unirii care s-o ajute în făurirea propriului stat naţional unitar. Diplomaţia sardă a depus toate eforturile pentru ajutorarea românilor în vederea recunoaşterii dublei alegeri a colonelului Cuza. Luptând alături de Franţa împotriva Austriei, Sardinia a dat dovadă de sustinere a cauzei româneşti. Evident că aceasta se întampla doar datorită faptului că Piemontul avea interese personale, dar un stat nu poate fi acuzat că-şi promovează politica externă şi nici nu i se poate pretinde să ajute alt stat necondiţionat, mai ales că în cazul de faţă acest lucru convenea de minune Principatelor Române.
Sardinia visa să creeze un stat Italian unitar, dar conjunctura politică internaţională nu-i permitea realizarea acestui deziderat. Cei care se aflau la conducerea statului piemontez, regele Victor Emanuell, dar si Camilo Cavour, au văzut în Ţările Române precedentul de care aveau nevoie pentru a bate drumul până la propria desăvârşire statală. Odata ce Ţările Române aveau să primească recunoaşterea internaţională, nu mai exista nici un argument contra afirmarii unui stat unitar Italian. În felul acesta, Sardinia îşi asigura spatele în calea unor eventuale reproşuri de ordin internaţional în momentul începutului luptei de constituire a statului.
Machiavelli ar zice în acest caz că un principe, dacă se află în fruntea unui stat mic, şi dacă doreşte să-şi mărească teritoriile, trebuie să urmeze principiul precedentului, iar dacă acesta nu există, să-l creeze sau măcar să contribuie la crearea acestuia.
Sardinia, prin urmare, şi-a îndreptat privirea spre teritoriile româneşti unde se întrezărea apariţia unui asemenea precedent. Piemontul avea nevoie anume de acest precedent din acel punct de vedere că ar fi eliminat din prima atitudinea ostilă a Austriei. Pentru a crea statul unitar, Sardiniei îi trebuiau teritoriile italiene aflate în componenţa Imperiului Habsburgic importanţa căruia ar fi fost vizibil afectată de recunoaşterea internaţională a Unirii, fără ca acesta să o accepte. Astfel se elimină posibilitatea unei riposte pe măsură aplicată statului piemontez. Logica evenimentelor a fost corectă; recunoaşterea a avut loc, iar Austria a fost constrânsă să o accepte.
În ceea ce priveşte Prusia, situaţia acesteia era similară cu cea a Sardiniei. În capitala Prusiei ce lupta, ea însăşi, pentru unificarea Germaniei, având de înfruntat adversitatea aceleiaşi Austrii, dubla alegere a lui Cuza, împreuna cu discursul lui Napoleon III, constituiau obiectivul conversaţiilor politice. “Consulii rus şi prusian încurajează puternic pe moldoveni să meargă mai departe”(Chateaurenard) . Prusia se afla la acea dată sub influenţa majoră a Austriei, aceasta implicându-se flagrant în treburile interne ale statului prusac, lucru care îi discredita imaginea de putere europeană. Tocmai din acest motiv, Prusia acţiona din convenienţă, urmând principiul ‘duşmanii duşmanilor noştri sunt prietenii noştri’. Promovând politica sa de unitate, Prusia, adeseori, venea în întâmpinarea şi chiar sprijinea lupta naţională a românilor. Avem, deci, şi în cazul Prusiei aceeaşi situaţie ca în Sardinia, căutând şi ea acelaşi precedent în vederea constituirii propriului stat unitar independent. Susţinând cauza românească, aceste două state îşi creau perspective pentru desăvârşirea unităţii lor naţionale. Şi lor, ca şi celorlalte state susţinătoare, românii au fost profund recunoscători.

I.4. Evoluţie în atitudinea Angliei vis-à-vis de Unire

Anglia dorea menţinerea integrităţii Imperiului Otoman, iar orice tendinţa de emancipare naţională a popoarelor creştine de sub dominaţia otomana contravenea intereselor politicii britanice.
Citind rapoartele reprezentanţilor englezi referitor la evenimentele din Principate se observă un decalaj enorm de idei între acestea şi relatările agenţilor diplomatici francezi, de exemplu. In timp ce diplomaţii englezi susţin că “în nici unul dintre principate afacerile nu au fost conduse într-un mod corect şi imparţial, aşa cum ar fi fost de dorit…”(Bulwer- ambasadorul engley în Turcia) şi că “la actuala alegere trei pătrimi a deputaţilor care ar fi trebuit să fie prezentă, conform Convenţiei, nu s-a întrunit. Puterile domnitorului au fost imediat conferite domnului Cuza, fără să se aştepte vreo aprobare din partea guvernului otoman; de fapt întregul curs al procedurilor a fost nereglementar, şi a fost marcat până acum de o specială lipsă de respect pentru Sublima Poarta” (Bulwer) , rapoartele franceze exprimă o poziţie total diferită de aceasta şi anume că alegerile au fost monotorizate şi au decurs în mod corect, iar Cuza a fost ales cu unanimitate de către majoritatea deputaţilor prezenţi la Adunare. Când se observă aceasta discrepanţă de idei apare îtrebarea de unde vine, cum se instituie de fapt politica unui stat, este instituită iniţial de trimişii diplomatici, care studiază terenul, şi e preluată mai apoi de guvernul central sau e instituită de guvern şi e preluată de diplomaţi care promovează această politică a statului din care fac parte. Oricum n-ar fi, cert este că reprezentanţii englezi aveau o atitudine extrem de sceptică faţă de ceea ce se petrecea în Principate, iar aceasta sporea şi mai mult neîncrederea şi atitudinea rezervată a statelor care s-au postat împotriva recunoaşterii dublei alegeri. “Ar putea fi, de asemenea, neconvenabil de a lăsa lumea să privească în mod constant spre Paris, ca spre centrul de unde pornesc toate hotărârile europene. In acelaşi timp, ar fi lipsit de înţelepciune de a se incita susceptibilitatea Franţei, în acest moment deosebit, prin orice aparenţa de neîncredere, şi aceasta, de asemenea, trebuie avut în vedere. “(Bulwer)
Poziţia Angliei a evoluat constant de la a fi împotriva recunoaşterii alegerii lui Cuza la a fi neutră, “lordul Malmesbury părea că vrea să rămână neutru în privinţa faptului dacă investitura trebuie refuzată sau acordată colonelului Cuza, lăsând hotărârea la latitudinea Portii”(Apponyi- ambasadorul austriac la Londra), pentru ca în final aceasta să accepte şi să voteze în favoarea Principatelor. Diplomaţia română în persoana lui Alecsandri a avut meritul deosebit de a schimba oarecum poziţia Angliei. Alecsandri a dat dovadă de inteligenţă diplomatică, care, în pofida incriminărilor aduse actului de la 24 ianuarie, l-a facut pe Malmesbury, datorită argumentelor, să înţeleagă că prin dubla alegere nu se dorea slăbirea relaţiilor cu Imperiul Otoman şi nici nu se desconsidera Convenţia. Respectiv, aceasta a relansat interesul lui Malmesbury pentru cunoaşterea problematicii Principatelor, fals expusă până atunci de către denigratorii turci, austrieci şi unguri. Relatările delegatului român asupra evenimentelor din Principate, garanţiile oferite şi argumentele invocate de acesta, ca şi perspectivele întrezărite pentru interesele economice şi politice ale imperiului în orientul Europei, au convins şeful de externe englez, care, până la urma, a promis o atitudine binevoitoare din partea Angliei în “chestiunea alegerii prinţului Cuza”.

I.6. Ecouri spaniole

Alegerile din Moldova şi Tara Româneasca şi rezultatele lor au fost urmarite cu profundă simpatie în Spania. In 23 ianuarie 1859, El Telegrafo scrie într-unul din articolele sale de fond: “Adunarea Moldovei prezidată de mitropolit şi bucurându-se de asistenţa întregului corp consular a ales în unanimitate ca domn pe colonelul Alexandru Cuza. Alegerea sa a fost bine primită, în mijlocul celei mai depline armonii”. “Unioniştii au triumfat la Iasi” scrie la rândul sau El Diario de Barcelona. Acelaşi ziar, rezumând ştirile din Constantinopol, din 19 ianuarie, remarcă: “Inainte de alegerile din Moldova, Poarta informase puterile străine că îsi rezervă dreptul de veto, dar unanimitatea acestor alegeri a împiedicat-o să realizeze acest proiect”. In legatură cu dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, El Telegrafo informa cum “consulul Franţei la Bucureşti a trimis o depeşă Ministerului afacerilor de externe din ţara sa, datată 5 februarie, înştiintând că adunarea a ales în unanimitate ca domn al Ţării Româneşti pe Alexandru Cuza, ales deja în Moldova, şi că proclamarea votului a fost primită cu aclamaţii de bucurie şi cu jocuri de artificii”. Totodată se comenta cu nelinişte informaţia, ajunsă în Spania prin Diario de Constantinopola, că Poarta proiecta sa trimita trupe la Dunare, fiind îngrijorata de stirile care îi parvenisera din Ţara Româneasca si Moldova în legatura cu dubla alegere a lui Cuza. Pe de alta parte, ziarul Norte relata sosirea în Moldova a unei delegatii din Ţara Româneasca, scotând în evidenta faptul ca aceasta “a fost primita la Iasi cu vii aclamatii si salve de artilerie. Delegatia munteana a prezentat principelui actul Adunarii de la Bucuresti, prin care se facea cunoscuta alegerea sa. Apoi delegatia fu primita de Adunarea din Moldova, care în acest scop se reunise în sesiune extraordinara si multi deputati s au suit la tribuna si au tinut discursuri convingatoare care au fost întâmpinate de uralele ‘Traiasca Unirea’”. Polemizând cu Gaceta de Viena si cu cercurile guvernante austriece, care puneau la îndoiala valabilitatea dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza, El Telegrafo scria la 24 februarie 1859: “Manifestarea opiniei moldovenilor si a muntenilor a fost îndeajuns de unanima si solemna pentru ca o putere straina, care nu obisnuieste sa tina seama de spiritul popoarelor, sa o poata combate”. In alte comentarii în legatura cu stirile care ajungeau în Spania din Bucuresti si din Iasi, ziarul adauga: “Cuza a fost ales domnitor al Moldovei si al arii Românesti. Iata deci realizata, desi în mod in direct, Unirea Principatelor”. Aparând dubla alegere a lui Cuza El Diario de Barcelona nota la 23 februarie 1859: “Falsele interpretari care tind sa subestimeze vointa poporului român nu mai sunt admisibile. Domnitorul Cuza a fost invitat sa convoace adunarile Principatelor pentru ca acestea, împreuna, sa poata duce pâna la capat importanta misiune care le a fost încredintata: aceea de a aseza prima piatra a statului român si ca, în sfârsit, Unirea sa fie cu adevarat realizata. Daca acest fapt se confirma, el va constitui o noua dovada a instinctului neînfrânt care conduce poporul român la unire”. Guvernul spaniol, interesat mai ales sa cunoasca atitudinea Rusiei si Turciei fata de dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza si de unirea Principatelor române, a cerut informatii reprezentantilor sai diplomatici în cele doua tari. Ca urmare, ministrul plenipotentiar al Spaniei la Petersburg, ducele de Osuna y del Infantado, comunica, în depesa sa din 2 martie 1859, guvernului din Madrid: “Va pot asigura ca atât în problema Italiei, cât si în ceea ce priveste dubla alegere a colonelului Cuza, Rusia va fi alaturi de Franta, atât datorita simpatiei care exista în acest moment între ambele guverne, cât si dorintei de a înfrunta împreuna Austria”. La rândul sau, Gerardo de Souza, ministrul plenipotentiar al Spaniei în Turcia, informând guvernul tarii sale despre activitatea diplomatica din Constantinopol, insista asupra convorbirilor însarcinatului comercial al Frantei cu ambasadorul Angliei, cu reprezentantul Austriei, cu marele vizir si cu ministrul afacerilor externe al Turciei, convorbiri în care contele de Lallemand “examinând starea Europei, a Turciei si a Principatelor, încerca din rasputeri sa demonstreze necesitatea de a nu se crea noi complicatii si de a sanctiona dubla alegere a boierului Alexandru Cuza”. Ministrul plenipotentiar al Spaniei la Constantinopol a continuat sa informeze periodic guvernul din Madrid despre ciocnirile de interese si despre febrila activitate diplomatica în legatura cu recunoasterea dublei alegeri a lui Cuza. In sfârsit, la începutul lunii august 1859, diplomatul spaniol scria cu satisfactie ca “au fost stabilite, odata pentru totdeauna, conditiile în care colonelul Alexandru Cuza va fi recunoscut si de catre Poarta ca principe al Moldo Valahiei”.

II. Grupul de ţări ostile Unirii

Cum am menţionat mai sus, pe lângă ţările susţinătoare ale Unirii, la care s-a alăturat ulterior şi Anglia, existau şi puteri împotriva recunoaşterii dublei alegeri. Aceste ţări erau Imperiul Otoman şi, respectiv, Austria. Având interese directe în problema abordată, implicarea lor a avut o importanţă pregnantă asupra procesului şi aceasta era una nefavorabilă cauzei româneşti.

II.1 Imperiul Otoman în faţa începutului colapsului

Prima şi cea mai îndreptăţită ţară să fie împotriva Unirii şi a dublei alegeri a lui Cuza este în mod logic Imperiul Otoman. Acesta a fost în mod evident alarmat de situaţia din Principate, care îi ameninţa statutul de suzeran al Ţărilor Române. Dubla alegere constituia pentru Turcia garanţia dispariţiei ulterioare a statului, dat fiind faptul că acceptarea acestei situaţii ar fi reprezentat crearea unui precedent util pentru alte ţări aflate sub dominaţie otomană care îşi doreau propria emancipare. Cu toate acestea Imperiul Otoman nu putea decide de unul singur în privinţa ţărilor române, trebuia să fie o decizie comună, de acceptare sau de respingere, a Puterilor Garante întrunite în cadrul Conferinţei de la Paris. Chiar şi după declarata susţinere a Unirii din partea Franţei, Rusiei şi Sardiniei, Turcia continua să aibă o atitudine evazivă în raport cu delegaţia româna la Constantinopol, venită după firmanul de investitura. “Opinia domnului Musurus (ambasadorul Turciei la Londra) este că alegerile ar fi trebuit anulate înainte de numirea domnitorului şi că acum, când există majoritate unionistă în Adunare, îi va fi mult mai dificil sultanului să refuze investitura colonelului Cuza, deoarece, în acest caz, un alt unionist, poate şi mai periculos, ar fi ales în locul său- şi tot aşa în continuare- iar Poarta nu poate anula succesiv mai multe alegeri.”(Apponyi) Brusc, Constantinopolul s-a pomenit în imposibilitate de acţiune şi vedea cu ochii săi ameninţarea integrităţii statului.
Turcia a aşteptat mai întâi rezultatul Conferinţei de la Paris care fusese convocată pentru a examina problema dublei alegeri, iar mai apoi a avizat ea însăşi faptul împlinit. Totuşi, Imperiul Otoman a ezitat câteva luni până să elibereze firmanul de investitură, şi ca lipsă de respect pentru autoritaţile deja intrate în drepturile legitime, firmanul de investitura a fost trimis în Principate de un sol special, desconsiderând prezenţa delegaţiei aflate la Constantinopol exclusiv pentru a prelua acest act de recunoaştere oficială a lui Cuza ca domnitor al Principatelor Unite.

II.2 Austria în încercarea de a preveni propria decădere

In afară de Turcia, Austria este o altă ţară care era împotriva recunoaşterii dublei alegeri a principelui Cuza ca domnitor al Tărilor Române unificate. Atitudinea Austriei era determinată, pe lângă altele, de consecinţele care le-ar fi putut produce recunoaşterea Unirii Principatelor pentru intregritatea statului său, explicată prin faptul că în Transilvania, încorporată în teritoriul austriac, ar fi început o mişcare de emancipare şi, respectiv, de unificare cu Principatele Române cu care, din punct de vedere istoric, etnic si lingvistic, era legată. Fobia de pierdere a unui teritoriu atât de imens a determinat Austria să închidă vama de la Braşov unde era trecerea principală din Ţara Românească spre Transilvania, imediat după aflarea veştii despre dubla alegere a lui Cuza şi mai ales după entuziasmul provocat la Braşov de ştirea respectiva.
“Numai Austria e nemulţumită, iar tripla înfrângere pe care a suferit-o în Serbia, Moldova şi Valahia va diminua în mod deosebit influenţa ei la Dunare”(Jooris- ambasadorul Belgian la Constantinopol). Se pare că pentru Austria recunoaşterea dublei alegeri nu era altceva decât o chestiune de principiu, de orgoliu al unei mari puteri europene, care nu doreşte să cedeze în faţa unui popor “nesemnificativ” aşa cum erau românii la acea data. Intr-adevar, statutul de Mare Putere, dar şi interesele teritoriale obliga Austria să susţină Turcia în problema Principatelor Române, la fel cum Anglia era interesată în menţinerea Imperiului Otoman în detrimentul unei eventuale expansiuni a Franţei şi a Rusiei în sud-estul european. Dacă ar fi fost la cheremul Austriei, Cuza n-ar fi fost recunoscut ca domn ci, dimpotrivă, ar fi fost pedepsit că a încălcat Convenţia şi a destabilizat situaţia internă. Din fericire pentru români, existau puteri mai mari, ca Franţa de exemplu, care dirijau cursul evenimentelor. Prin urmare, “Austria se pare că se va abţine de a se pronunţa asupra dublei alegeri a colonelului Cuza înainte de a şti care sânt intenţiile Franţei; ea nu se va feri să recunoască validitatea acestei alegeri, dacă aceasta este opinia Marii Britanii şi a Franţei”(Nothomb- ambasadorul Belgian la Berlin). Dacă nu putea manipula puteri mai mari precum Franţa şi Anglia, Austria s-a orientat spre state mai slabe decât ea, cum era Prusia, “la Berlin, ministrul Austriei, baronul Köller, este mai puţin rezervat şi mai puţin conciliant. El n-a neglijat nimic pentru a îndoctrina guvernul prusian.”(Nothomb)
Balanţa înclina încă odată în favoarea Principatelor Române Unite şi a dublei alegeri a lui Cuza. Dacă Austria avea să acţioneze în funcţie de intenţiile francezilor şi englezilor, Principatele Române aveau de partea lor cinci puteri susţinatoare declarate plus Austria care n-ar fi îndrăznit să acţioneze de una singură, mai ales dacă luăm în consideraţie războiul cu Franţa şi Sardinia în care era angajată.

III. Mesagerii români în lupta pentru recunoaşterea Unirii

Faptul împlinit care l-au pus românii în faţa statului suzeran, puterilor garante şi întregii lumi nu era de ajuns pentru ca ei să se constituie ca stat independent şi unitar fără acceptul reprezentanţilor şi opiniei publice internaţionale. Prin urmare, s-a trecut la o strategie de convingere a Marilor Puteri europene că dubla alegere a lui Cuza, şi, implicit, unirea politică a Principatelor nu reprezenta o subminare a influenţei otomane şi nici nu contravine principiilor Convenţiei.
Direct interesat în înfăptuirea mai rapidă a unirii, Cuza îşi dădea totuşi seama că Principatele Române nu se puteau unifica prin sabie, ca Germania şi Italia, ci printr-o abilă luptă diplomatică. Căile prin care putea fi dusă acestă lupta erau două: cea internă, prin legi si măsuri politice administrative, si cea externă, prin acţiuni diplomatice pe langă Poarta Otomana si Puterile garante. Fără a forţa cursul evenimentelor şi admiţând procedurile complicate prin care Unirea efectivă trebuia să treaca şi, introdusă în dreptul public European, să capete sancţiunea Puterilor, fără a leza sensibilitatea şi veleităţile acestora, Cuza întinde o fină reţea diplomatică în urma confirmării uniunii personale, vizând recunoaşterea noului stat naţional. Dacă pe plan intern Cuza a luat măsuri pentru limitarea şi înlaturarea amestecului din afară, pe plan extern, Cuza urmărea în mod activ ca prin patriotism, prudenţă şi concordie, aspiraţiile ţării să se realizeze şi să redobândească locul ce i se cuvine în Europa.
Atitudinea fermă, dar prevenitoare, plină de curtoazie faţă de Poartă, atitudine ferma în fond, politicoasă faţă de Austria şi Rusia, simpatie şi încredere faţă de Franţa, respect şi admiraţie pentru Italia, decid cadrul politicii externe a lui Cuza în acest context politic. Ca un “domn care inţelege ca Romania să se bucure deplin de drepturile şi de libertatea interioara dobândite ţării ab antique (drepturi recunoscute şi consfinţite prin Tratatul de la Paris şi prin Conventie) Cuza apără suveranitatea şi demnitatea ţării.”
Armele de bază în recunoaşterea internaţională a Unirii au reprezentat-o Diplomaţii Unirii- cei care au avut dificila misiune de a convinge puterile garante de caracterul inofensiv al evenimentelor petrecute in Principate. Datorită lor s-a obţinut acceptul puterilor europene în vederea constituirii unui stat unitar, chiar dacă se continua formal influenţa Porţii. Deci, preocuparea primordială consta în obţinerea recunoaşterii dublei alegeri din partea Puterilor garante. O delegaţie moldoveană în frutnte cu Costache Negri a plecat spre Constantinopol spre a obţine, potrivit Convenţiei de la Paris, investitura lui Cuza de caăre sultan. Acestei delegaţii i se adaugă delegaţia munteană condusă de Filipescu. Ele au găsit insă la Poarta o atmosferă puţin prielnică. Turcia a aşteptat mai întâi rezultatul Conferinţei de la Paris care fusese convocată pentru a examina problema dublei alegeri, iar mai apoi a avizat ea însăşi faptul împlinit. Conferinţa şi-a inceput lucrările la 26 martie/7 aprilie. In vederea acestor lucrări pentru a explica Puterilor garante şi guvernelor responsabile felul cum s-a ajuns la dubla alegere şi pentru a le solicita sprijinul, au fost trimise din ţară misiuni speciale. Prin urmare, Vasile Alecsandri a fost trimis la Paris, Londra si Torino, Ludovic Steege la Viena si le Berlin, iar principele Obolenski la Petersburg. Lui Alecsandri i s-a alăturat Ştefan Golescu si mai apoi Dumitru Brătianu, iar in Italia a fost trimis suplimentar Ion Bălăceanu. De numele acestora se leagă politica externa a Principatelor de dupa Unire, ei sunt cei care au făurit într-o măsură mai mare sau mai mică ambianţa politică internaţională în raport cu Ţările Române unificate.

III.1. Diplomaţii Unirii în misiune la Paris

Relaţiile cu Franţa erau oarecum speciale, şi acest lucru necesita o atenţie deosebita din partea românească în vederea păstrării aceleiaşi atitudini din partea francezilor. Ca ţară declarată din primul moment susţinătoare a unirii, Franţa trebuia să fie menajată şi luată in consideraţie de către români, mai ales că ea avea să fie cea care va convinge celelalte puteri europene sa accepte Unirea Principatelor Române.
Vasile Alecsandri. Intr-un moment istoric decisiv în stabilitatea relaţiei între români şi Europa, atât ca om de litere cât şi ca om politic, angajat în lupta poporului său, în anii de cumpănă al secolului XIX, Alecsandri joacă un rol considerabil. El apare pe scena vieţii publice româneşti ca una dintre cele mai reprezentative figuri ale vremii, şi ceea ce numea Nicolae Iorga “regalitatea literară a lui Vasile Alecsandri” a fost un fenomen de dublă derivaţie, gloria poetului servind omul public şi cariera acestuia antrenând pe poet. Aşa se explică de ce Alecsandri devine un exponent al poporului său şi în afara hotarelor, îndată ce stările de lucruri, în special în perioada Unirii, atrag atenţia marilor puteri europene.
Vasile Alecsandri, desemnat în urma alegerilor ca deputat pentru judeţul Bacău, va absenta de la primele şedinţe ale Divanului, dupa care va demisiona, întrucât starea sănătăţii sale şi motive de propagandă externă îi reclamaseră plecarea în Franţa, unde avea să rămână mai mult decât îşi programase iniţial. El spunea într-o scrisoare adresată lui Victor Place că a rămâne în Divan ar fi fost doar o satisfacţie personală şi că nu are rost s-o facă “de vreme ce izbânda era asigurată fără cea mai mică luptă”. In aceeaşi scrisoare, Alecsandri comunica legăturile stabilite cu multe dintre ziarele franceze devenite, astfel, apărătoare fervente ale cauzei româneşti. Timp de un an, cât a stat in Franta, Alecsandri a continuat să facă propagandă ‘chestiunii’ Principatelor, stabilind sau restabilind contacte cu mari personalitaţi ale culturii franceze. El a urmărit totodată îndeaproape pulsul diplomaţiei europene, întrunită prin reprezentanţii ei în cadrul Conferinţei din vara 1858, al cărei act final, Convenţia, deschidea noi perspective pentru soluţionarea chestiunii Principatelor.
Foarte curând după alegerea lui Cuza ca domn al Moldovei, Alecsandri a devenit principal consilier al lui Cuza şi recomanda domnitorului pe C. Negri pentru misiunea extrem de dificilă de a obţine de la Constantinopol investitura. Insuşi a primit mandatul de a reprezenta în faţa suveranilor şi cabinetelor politice din Occident pe alesul naţiunii române. Alecsandri a părăsit Iaşii la începutul lui februarie, îndreptându-se spre Paris, Londra şi Torino, ca ambasador şi devotat apărător al marelui act înfăptuit la 24 ianuarie. Itinerarul străbătut, contactele avute, discuţiile purtate şi rezultatele obţinute de această solie cu profundă rezonanţă în istoria politică a ţării reprezintă tabloul unei activitaţi tenace, fiind pentru prima dată când un reprezentant al Principatelor Unite şi al întâiului lor domnitor se înfăţişa suveranilor din Apus într-o chestiune vitală pentru noul organism naţional.
De cum a ajuns la Paris, Alecsandri a solicitat şi a obţinut o întrevedere la ministrul de externe al Franţei. Întrevederea sa cu contele Walewski a fost marcată de rezerva, suprapusă admiraţiei, şefului diplomaţiei franceze pentru curajul românilor de a se fi abătut din calea Convenţiei. Solul român a evidenţiat în cursul conversaţiei sinceritatea dorinţei de unire a ambelor Principate, legitimitatea ei, decizia de a nu mai da înapoi, precum şi speranţa în concursul nemijlocit al Franţei. Ministrul francez n-a dat asigurări sau măcar indicaţii, ci s-a limitat la soluţia tranzitării răspunderii pe seama împaratului, cu făgăduinţa înlesnirii unei dorite audienţe la Napoleon III.
Audienţa la împarat a fost obţinută fără întârzieri, contrar aşteptărilor, iar rodul strădaniilor diplomatului român s-au văzut imediat. Împăratul a promis trimiterea unor specialişti- instructori francezi (tehnici şi militari) în Principate, un consistent cadou care consta în arme şi muniţii, facilitarea unui împrumut de 12 milioane de franci pe piaţa franceză, pentru necesităţile statului român, sprijinul politic pentru recunoaşterea dublei alegeri a lui Cuza, precum şi acordul de principiu pentru înfiinţarea unei agenţii diplomatice a Principatelor Unite la Paris. Alecsandri a arătat lui Napoleon III pe hartă întinderea teritoriilor româneşti; crearea unui stat atotcuprinzător românesc n-ar fi contravenit planurilor sale antihabsburgice, ci dimpotrivă, dar racordul în timp şi fără complicaţii internaţionale nu era posibil. Interesat în menţinerea echilibrului European, aşa cum fusese consfinţit prin tratatul de la Paris, împăratul i-a recomandat lui Alecsandri să nu grăbeasca evenimentele dar să profite de cursul lor.
Fără a pierde timpul, la 15 februarie Vasile Alecsandri a părăsit Parisul îndreptându-se spre Londra, cea de-a doua etapă a misiunii sale diplomatice, care era şi cea mai grea, dat fiind faptul că Anglia dorea menţinerea integritaţii Imperiului Otoman, iar orice tendinţa de emancipare naţională a popoarelor creştine de sub dominaţia otomană contravenea intereselor politicii britanice. Misiunea sa a devenit şi mai delicată după ce a aflat de la ambasadorul francez din Londra că în cercurile politice engleze, evenimentele din Principate au fost “răstălmăcite” de ambasadorul turc la Londra, Mussurus, care era cumnatul fostului caimacan antiunionist N. Vogoride.
După o săptămână de aşteptare, ministrul de externe englez, lordul Malmesbury, a primit pe Alecsandri, dar nu în calitatea-i oficială, ci ca pe un trimis particular al colonelului Cuza, căruia titlul de domn încă nu-i fusese recunoscut. Alecsandri a dat dovadă de inteligenţă diplomatică, care, în pofida incriminărilor aduse actului de la 24 ianuarie, l-a facut pe Malmesbury, datorită argumentelor, să înţeleagă că prin dubla alegere nu se dorea slăbirea relaţiilor cu Imperiul Otoman şi nici nu se desconsideră Convenţia. Respectiv, aceasta a relansat interesul lui Malmesbury pentru cunoaşterea problematicii Principatelor, fals expusă până atunci de către denigratorii turci, austrieci şi unguri. Relatările delegatului român asupra evenimentelor din Principate, garanţiile oferite şi argumentele invocate de acesta, ca şi perspectivele întrezărite pentru interesele economice şi politice ale imperiului în orientul Europei, au convins şeful de externe englez, care, până la urmă, a promis o atitudine binevoitoare din partea Angliei în “chestiunea alegerii prinţului Cuza”.
Inainte de a pleca la Torino, Alecsandri s-a oprit la Paris, timp în care s-a întrevăzut cu mai multe personalităţi culturale şi politice printre care Pavel Kisseleff, fostul guvernator rus al Principatelor române, la moment ambasador la Paris, baronul Hübner, în ciuda ostilitaţii cunoscute a ambasadorului austriac pentru ansamblul chestiunii române.
La 8 martie, Alecsandri a părăsit Parisul îndreptându-se spre Torino, ca o ultimă etapă a misiunii sale diplomatice. Acolo, în capitala Piemontului, a fost primit cu o deosebită căldură şi a fost condus chiar din prima zi la întrevederi cu prim-ministrul, deţinător şi al portofoliului de externe, Camilo Cavour. Deşi primul ministru sard era sprijinitor al recunoaşterii alegerii lui Cuza, acceptând spre dovadă numirea unui consul la Bucureşti, ceea ce semnifica începutul recunoaşterii internaţionale a faptului împlinit, totuşi, în privinţa intenţiei de proclamare intempestiva a deplinei uniri, se situa pe aceeaşi poziţie cu guvernul şi împăratul Franţei, recomandând prudenţă. După convorbiri particulare avute cu generalul A. Lamarmora, ministrul de război şi viitor prim-ministru al Italiei, precum şi cu cavalerul Strambio, Alecsandri a fost condus la întrevedere cu regele Victor Emanuel. Alecsandri i-a transmis, protocolar, scrisoarea lui Cuza şi i-a mărturisit adeziunea poporului român şi a opiniei publice franceze faţă de aspiraţiile naţionale legitime ale italienilor, acţiune prin care l-a câştigat pe rege de partea sa.
La 7 aprilie se întrunea la Paris, într-o nouă conferinţă, reprezentanţii puterilor semnatare ale Convenţiei, pentru a delibera în chestiunea recunoaşterii dublei alegeri din Principate. Marele merit al lui Alecsandri consta în a avea de partea sa pe cinci din cele şapte puteri reprezentante la conferinţă.
Ca ministru de externe al Principatelor Unite, Alecsandri a făcut dovada energiei şi priceperii, a realismului şi clarviziunii în acţiunile de esenţă diplomatică iniţiate, conduse sau patronate de el, în pofida îngrădirilor impuse de momentul istoric traversat.
Recunoaşterea unirii nu însemna decât admiterea de drept a unei stări de fapt, în slujba căreia poetul-diplomat, implicat în “toate mişcările politice şi literare care au avut loc în mod cinstit”- cum mărturisea singur- aduce atât condeiul de “rege al poeziei” cât şi prestigiul unui influent şi fin diplomat. Spendida lui carieră de mare om politic din anii pribegiei de dupa 1848 şi pâna în zilele din urma ale oficiului său diplomatic înscrie în analele istoriei româneşti un capitol menit să afirme atât noi trăsături ale acestei personalităţi complexe şi atrăgătoare, cât şi să dea glas năzuinţelor unui popor chemat să-şi ocupe locul său pe continent.
Ioan Alecsandri, sau Iancu, cum mai era numit, era fratele lui Vasile Alecsandri si se afla in capitala Frantei in perioada cand se consumau aceste evenimente in Principate. Ioan Alecsandri s-a aratat patruns de importanta intretinerii unui climat favorabil aspiratiilor legitime ale poporului roman, prin intermediul ziarelor si revistelor de orientare liberala din Apus, spre atragerea concursului moral al opiniei publice internationale. Acest gen de actiuni au devenit o constanta in intreaga activitate diplomatica desfasurata in vremea lui Cuza.
Prima problema politica care necesita solutionare rapida la nivelul diplomatiei europene era, evident, recunoasterea pe plan international a deciziilor luate la Iasi si Bucuresti in privinta desemnarii domnului Principatelor Unite. Fara a astepta recomandari din tara, Ioan Alecsandri, care nu avea inca o calitate oficiala, a prezentat in scris printului Napoleon o ampla pledoarie privind caracterul legal al dublei alegeri in persoana lui Alexandru Ioan Cuza si a sugerat intr-o maniera foarte abila primejdia unor tulburari care ar izbucni in cazul nerecunoasterii de catre Europa a actului politic din 24 ianuarie. Reactia printului a fost cea asteptata, de vreme ce, cu prilejul sosirii ministrului de externe moldovean, Vasile Alecsandri, Iancu a dobandit misiunea de agent oficios pe langa curtea Tuileriilor in calitate de “corespondent al guvernului Moldovei la Paris si la Londra”. Postul de correspondent, cerut si obtinut de ministrul de externe moldovean, considerat de acesta ca un prim pas pentru infiintarea unei agentii diplomatice in capitala Frantei, necesita si reprezentarea guvernului muntean si, de asemenea, confirmarea din partea autoritatilor politice din tara.
Călăuzit de marile obiective ale politicii externe românesti, viitorul agent trebuia sa asigure “interpretarea loiala si justa” a Conventiei de la Paris in privinta Principatelor Unite, sa serveasta drept informator politic pentru reprezentantii puterilor binevoitoare poporului român si sa intervina in cazul in care tratativele sau conventiile incheiate de Poarta cu puterile straine ar contravine principiului de independenta a tarii. O atributie esentiala a agentului consta in organizarea si intretinerea unei active actiuni de propaganda pe calea presei in favoarea cauzei românesti, al sprijinirii si consolidarii regimului politic instituit la 24 ianuarie.
La mijlocul lunii august agentul român, inca neacreditat oficial, raporta ministrului moldovean de externe impresiile noii sale misiuni, dezvaluindu-i primele directii de actiuni. Preocupat de conservarea si intarirea autonomiei statului al carui reprezentant era, Ioan Alecsandri isi manifesta hotararea si speranta de a stopa abuzurile savarsite de ambasada turca din Paris in detrimentul Principatelor. Misiunea sa diplomatica comporta un grad sporit de dificultate la inceput, cand insasi denumirea tarii, Principatele Unite, era contestata de multe cancelarii, iar teritoriul romanesc judecat de multi ca parte a Imperiului Otoman. Chiar si guvernul francez, sprea a nu trezi suspiciuni sau proteste in randul diplomatilor ostili Unirii, a trebuit sa pastreze o atitudine rezervata cu aparent regim de exceptie pentru reprezentantul Principatelor.
Tactul diplomatului roman a reusit sa risipeasca zvonurile care se interpuneau cursului firesc al relatiilor romano-franceze. Ca adevarat promotor al conceptiilor moderne despre stat si societate, in special al integritatii comunitatii romane, pentru care armonia sociala era in primul rand exprimata prin suveranitatea poporului, impune astfel prin tactica sa in activitatea politica principiul actiunilor in raport cu ceia ce este al altuia, atit ca aparator al interselor nationale cat si ca strain in tara straina.
Dumitru Brătianu. Ca o rasplata a meritelor sale de exceptie in domeniul luptei diplomatice sustinuta cu ardoare vreme de un deceniu si ca o recunoastere a competentei in materie lui Dumitru Bratianu i s-a incredintat la 26 ianuarie functia de ministru de externe in primul guvern al lui Cuza in Tara Romaneasca. Ca ministru de externe in cabinetul lui Ion Filipescu activitatea lui Bratianu si in genere a tuturor detinatorilor ulteriori ai acestui protofoliu, a fost limitata, dat fiind faptul ca prerogativele acestui minister au fost preluate direct de domnitor. La 18 iulie Bratianu prezenta lui Walewski un memoriu in cuprinsul caruia obiectivele imediate ale vizitei sale in Franta constituiau doar pretextul unei serioase pledoarii in favoarea definitivarii operei incpute la 24 ianuarie, prin recunoasterea de catre guvernul imperial a dublei investituri. Interventia sa conjugate cu actiunile intreprinse pe acelasi teren si in aceeasi perioada de Vasile Alecsandri si-a dovedit oportunitatea, Bratianu comunicand la 5 august lui Cuza acordul formal al Frantei in privinta recunoasterii dublei investituri.

III.2. Eforturi în vederea obţinerii firmanului de investitură din partea Porţii

Având în vedere poziţia negativă a Porţii faţă de evenimentele din Principate, era şi de aşteptat ca aceasta să reacţioneze în modul cel mai negativ posibil. Ca ţară suzerană, Turcia a fost in mod direct ofensată de evenimentele din Principate, creându-se un decalaj enorm de idei între părţi.
Recomandat nu numai de V. Alecsandri, dar mai ales de capacitatile sale de exceptie, i s-a incredintat imediat lui Costache Negri misiunea politica cea mai delicata, aceea de a conduce delegatia moldoveana la curtea puterii suzerare, in scopul dobandirii investiturii pentru noul domn.
La trei zile dupa dubla alegere, C. Negri, impreuna cu N. Catargiu si colonelul Mavrichi au ajuns la Constantinopol, unde, evident, deja se stia de alegerea lui Cuza. Cum era de asteptat, oficialii otomani au afisat o faţişa adversitate, refuzand repetatele incercari ale lui C. Negri de a obtine o intrevedere oficiala cu ministrul de externe turc, Fuad Pasa, sau cu marele vizir, Mehmet Ruchdi. Contestant legalitatea dublei alegeri si asteptand convocarea unei conferinte diplomatice internationale in acest sens, Poarta miza pe sprijinul Austriei si Angliei, care apreciau faptul implinit la moldovenilor si valahilor ca o ofensa adresata demnitatii Europei, demna de cele mai severe corectii.
Fara sa piarda timpul, Negri a inceput o adevarata campanie de informare a diplomatilor acreditati in capitala Imperiului Otoman, cerand si obtinand audiente la ambasadorii puterilor garante, purtand discutii oficiale si neoficiale, dand explicatii logice derularii faptelor politice in Principate si insistand asupra deciziei romanilor de a nu lasa sa fie batjocorita “vointa unui neam intreg”4. el n-a lasat sa-i scape prilejul de a exprima, inca din februarie acel an, precis si categoric, obiectivul esential al politicii externe romanesti: “independenta completa a Principatelor, puse sub paza noilor tratate colective, in felul Belgiei, Greciei si altor state mici”5. In primele rapoarte Negri se arata foarte optimist in vederea obtinerii rapide a firmanului, iar Cuza il invita sa se consulte cu ambasadorul francez pentru demersurile ulterioare.
Din cauza situatiei tensionate interne, Cuza l-a rugat pe Negri sa se intoarca in tara pentru a forma un nou govern care sa calmeze spiritele si sa puna capat rivalitatilor partizane. Negri a respins ofertele domnitorului, explicandu-i ca ar fi mult mai bine sa ramana la Constantinopol.
In pofida recunoasterii dublei alegeri a lui Cuza “in chip exceptional” si “pe cat timp va trai el”, de catre Conferinta de la Paris din 13 aprilie, Turcia intarzia sa dea firmanul de investitură, obtinut dupa aproximativ cinci luni, dupa ce ministrul turc s-a ingrijorat de o posibila retragere ostentativa a emisarilor romani la Constantinopol.
La presiunile insistente ale Frantei, ambasadorii marilor puteri au semnat la 7 septembrie, protocolul de la Paris, prin care oficializau dubla alegere a lui Cuza in Principate. Acest act nu se diferentia de protocolul din 13 aprilie, decat doar ca se acorda guvernului otoman dreptul de initiative in semnalarea unor eventuale incalcari ale Conventiei. Peste o saptamana, marele vizir incuviinta primirea in audienta a delegatiei moldovene si apoi a celei muntene, iar la 20 si, respectiv, 24 septembrie, mult asteptatul act de recunoastere a fost semnat de puterea suzerana. Semnarea nesimultana si trimiterea in tara a acestui act, separate, prin cate un ofiter turc, si nu prin sefii celor doua delegatii, semnificau palide incercari de salvare a orgoliului stirbit al Portii si de minimalizare a actului politic infaptuit in Principate6.
Gratie perseverentei si muncii asidue intreprinse de Costache Negri a fost posibila, in final, semnarea firmanului de investitura, chiar daca nu i s-a inmanat oficial. Rabdarea, dar si ambitia, de care a dat dovada pe parcursul a catorva luni pana Turcia a fost constransa de Marile Puteri sa recunoasca oficial statutul de domn a lui Cuza il situeaza pe Negri in randul marilor diplomati ai vremii, mai ales ca el, pe langa ceilalti, a avut, poate, cea mai grea misiune, pentru ca in comparatie cu celelalte Puteri europene, Turcia era cel mai putin interesata in recunoasterea Unirii.

III.3 Alţi militanţi pentru recunoaşterea Unirii

După alegerea domnitorului Alexandru Ioan Cuza în Moldova şi Ţara Românească, au fost trimise personalităţi politice româneşti în capitalele europene pentru a obţine adeziunea marilor puteri în privinţa dublei alegeri. La Berlin a fost trimis Ludovic Steege şi apoi Ştefan Golescu. Deşi statul naţional român se formase în 1859, iar Prusia fusese favorabilă constituirii acestuia, nu a acceptat totuşi ca un reprezentant al României să fie acreditat la Berlin în calitate de agent diplomatic. Cu toate acestea necesităţile au impus ca după înfiinţarea Agenţiei diplomatice a României la Viena, la 24 decembrie 1868, agenţii români din această capitală să fie acreditaţi în primii ani şi pe lângă curţile din Berlin şi Petersburg. Primul agent diplomatic român acreditat în cele trei capitale a fost Ludovic Steege, care a funcţionat în această calitate până în februarie 1871. Steege a fost cooptat la 7 martie 1859 in cabinetul moldovean sub presedentia lui Ion Ghica unde i se ofera portofoliul lucrarilor publice. Suplinind si functia de ministru de externe in locul titularului plecat in misiune diplomatica in Franta, el transmitea agentului Principatelor la Constantinopol la 17 aprilie protestul guvernului moldovean adresat portii si puterilor garante in chestiunea “actului de navigatie pentru Dunare”. La intrebarea de ce a fost ales doctorul Ludovic Steege pentru a reprezenta interesele tarii pe langa guvernele din Berlin si Viena, gaseste raspunsul Mihai Sorin Radulescu, care dezvaluie lumii faptul ca tatal lui Ludovic Steege, farmacistul sas Michael Traugott Steege, fusese instituitorul comunitatii evanghelice luterane din Bucuresti, iar mama sa provenea dintr-o familie nobila austriaca. Germanofobia, statutul intelectual, ca si integrarea in societatea romanesca – prin casatoria cu o ruda de-a lui Costache Negri, il recomandau pe Ludovic Steege pentru postul diplomatic din Viena.
Teodor Callimachi, indeplinind functia de prim-secretar al agentiei diplomatice a Principatelor Unite la Constantinopol si ulterior de titular al agentiei diplomatice romanesti la Belgrad, asupra rolului si activitatii acestei din urma institutii au aparut in istoriografia romaneasca inseminate contributii care pun in lumina cateva dintre trasaturile de caracter ale devotatului colaborator. Si Teodor Callimachi, ca si Ion Balaceanu si ceilalti diplomati romani au avut un rol insemnat in vederea recunoasterii Unirii din 1859. Acestia din urma, chiar daca exista putine date despre activitatea lor, au pus intr-o lumina pozitiva Principatele Romane unificate, atribuind tarii din care faceau parte propriile calitati si virtuti creand si formand astfel o viziune favorabila celor din afara. Datorita lor, ca si altora, a fost posibila recunoasterea dublei alegeri a lui Cuza si, respectiv, a Unirii Principatelor.
Fireste, recunoasterea Unirii a fost opera intregii retele de agenti diplomatici ai printului Cuza in cadrul acestor misiuni speciale in strainatate. Solicitand fara incetare si uneori cu umilinta pe care numai patriotismul o poate motiva, luptand cu darzenie impotriva unor dusmani, care erau cu atat mai primejdiosi cu cat aveau succes pretutindeni, reprezentantii romani au putut contribui la rezultatul ultimelor conferinte, Alecsandri explicand intr-un raport oficial faptul ca “pentru a dejuca intrigile cele mai bine urzite, pentru a pastra, in toata puterea sa, un sprijin care parea uneori ca se lasa clatinat, actiunea lor a fost decisiva”. Actionand in numele aceluiasi popor trezit la viata, gata de orice jertfa in cumpana dreptatii, diplomatii romani sunt primiti ca solii acestui popor. Nu se poate de ignorat ca in vremea respectiva diplomatia insasi are un rol important in desavarsirea miscarilor de eliberare nationala, care, definind trasatura fundamentala a secolului XIX, impun adoptarea unor norme de drept international umanitariste, dictate de trezirea natiunilor “mici” chemate la viata atat in Europa de sud-est cat si in America Latina.
In acest joc al intereselor politice si in marea aventura a schimbarii, romanii nu au avut deci un rol pasiv. Dimpotriva, au infuentat decisiv desfasurarea evenimentelor, desavrsind, prin propriile actiuni- inteligente, dar si energice- solutiile incomplete ale diplomatiei. Dubla alegere si, apoi reformele modernizatoare infaptuite in timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza au dus la infaptuirea statului modern- triumf evident al principiului nationalitatilor in numele caruia s-a desfasurat lupta diplomatica.

Concluzii

Recunoaşterea dublei alegeri şi deci legalizarea în contextul mondial a dublei elecţiuni a lui Cuza a deschis o noua etapă în istoria României, în cadrul căreia conducătorii noului stat au acţionat cu fermitate pentru desăvârşirea unificării sale pe plan politico-administrativ.
Datorită „echilibrului de forţe”, Europa n-a făcut până la urmă decât să sancţioneze ceea ce românii înşişi au realizat. Dar aceasta nu înseamnă că procesul însăşi al constituirii s-a desfăşurat dezlipit de realităţile externe. Dimpotrivă, problema constituirii statului naţional român a fost o problemă europeană, care a preocupat cercurile diplomatice şi politice ale continentului şi care a aparţinut unui proces general – acela al formării statelor naţionale -, rezolvarea ei fiind însă determinată primordial de factorii interni.
Din voinţa românilor, nu din amabilitatea Europei, a fost posibilă Unirea de la 24 ianuarie 1859. Vasile Boeresecu, cel care, într-o şedinţă secretă, a propus la 24 ianuarie 1859 alegerea şi în Tara Românească a lui Alexandru Ioan Cuza ca domn, a fost şi cel care a scris, în august 1858: „Europa ne-a ajutat… rămâne a ne ajuta noi înşine. Mulţumim Europei că ne-a arătat că Unirea poate fi posibilă”. Unirea de sub Alexandru Ioan Cuza a însemnat pentru români renaşterea conştiinţei naţionale, conştientizarea unităţii de stat şi, mai ales, dovada faptului că şi un stat mic, neafirmat îşi poate determina destinul propriu pentru că aşa cum se spune, când îţi doreşti ceva cu adevărat, întreg universul complotează la îndeplinirea acestei dorinţe. Românii la 1859 au demonstrat că ştiu ce-şi doresc şi că-şi pot îndeplini dorinţele. Astăzi noi trebuie să luăm exemplul celor care cu ani în urma au condus la desăvârşirea statului naţional, să luăm exemplu de atitudinea lor fermă, de hotărâre, de demnitate naţională. Noi suntem cei care azi avem obligaţia să punem Europa în faţa unui nou fapt împlinit, să demonstrăm că suntem capabili să ne luăm soarta în propriile mâini.

Bibliografie

1. Românii la 1859, vol I
2. Istoria României in date, sub conducerea lui Constantin C. Giurescu, Mica intreprindere editorial-poligrafica “Crai-nou”, 1992
3. Istoria României vol IV, editura Academiei Republicii Populare Române, 1964
4. Constantin C.Giurescu, “Viata si Opera lui Cuza-Voda”, Universitas, Chisinau 1992
5. Nicolae Iorga, “Istoria poporului românesc”, editie de Georgeta Penelea, editura stiintifica si enciclopedica, Bucuresti 1985
6. G.C.Nicolaescu, “Viata lui Vasile Alecsandri”, editura Hyperion, Chisinau, 1990
7. Dumitru Vitcu, “Diplomatii Unirii”, editura Academiei Republicii Socialiste Române, Bucuresti 1979
8. Al. Husar, “Ideea Europeana”, Institutul European Iasi, Hyperion Chisinau 1993 9. Dan Berindei, “Cuza-Vodă în memoriam”
10. Dumitru Ivanescu, Catalin Turliuc, Florin Cantec, “Varstele Unirii de la constiinta etnica la unitatea nationala”, Fundatia Academica “A.D. Xenopol”, Iasi, 2001