Au înnebunit salcâmii de-atâta primăvară

Mirosul de salcâm nu-l pot compara cu nimic în lume. E o plăcere nebună să stau pe o bancă în parc, sub un salcâm înflorit. Nu ştiu exact de unde vin acest sentiment, dar bănuiesc că a început în copilărie, când am citit un eseu sau o “compunere” (cum se numeşte în clasele primare) a lui Ion Agârbiceanu “Salcâmi în floare”. M-a inspirat atât de tare această scriere atunci, încât am rămas iată cu o pasiune imensă pentru aceşti ciorchini albi, fini, cu un miros pur şi simplu îmbătător. Credeam k n-o să reuşesc să simt din nou acelaşi miros al tinereţii înainte să plec, dar iată că norocul a fost de partea mea. Am pornit azi la amiază în expediţie prin centrul capitalei, în căutare de salcâmi înfloriţi. Era poate mai uşor să merg într-un parc şi să fac o grămadă de poze, dar… de ce să fie simplu când poate să fie complicat? M-am plimbat în special în partea veche a oraşului şi urmăream ca un spion din filmele de acţiune unde se ascund victimele. Salcâmii sunt nişte copaci impozanţi, cresc mari, puternici, şi eu căutam cu disperare un copăcel mic să-l fotografiez aşa cum îmi place mie. Ei… ca în fiecare situaţie, există părţi bune şi părţi rele. Am dat numai peste arbori imenşi, şi la un moment dat, să nu zik că efortul a fost în zadar, zăresc un salcâm mic care abia aştepta să-l iau în seamă. A urmat mai apoi o sesiune foto, dar evident că nu a fost singura vedetă. Nu am ignorat nici unul din magnificii mirosului cu ale lor “candelabre albe” (aşa cum scriam eu într-o compunere prin clasa a treia sau a patra). Deci, iată o mică parte a rezultatelor obţinute