Politica de reconciliere naţională sau cum a trecut Rwanda peste evenimentele din 1994

În Rwanda de astăzi nu extistă etnii; toţi se declară rwandezi, şi, cu mici excepţii şi multe rugăminţi, unii spun grupul etnic din care fac parte. În mare parte, această situaţie este consecinţa politicii de reconciliere naţională promovată intens de guvernul rwandez după încetarea genocidului. Nu vreau să vorbesc despre esenţa acestei politici sau despre părţile ei pozitive sau negative, mă gândesc însă la efortul psihologic pe care l-a depus populaţia locală pentru a trece peste această traumă în masă.

Am făcut recent un sondaj de opinie, iar în acest scop am contactat 120 de persoane din Rwanda, cărora le-am trimis pe mail un chestionar. La întrebarea “Ce etnie aveţi?”, majoritatea au răspuns rwandezi şi doar 30% s-au declarat tutsi sau hutu. Dacă insişti cu această întrebare, stârneşti o reacţie negativă, scepticism şi, uneori, chiar frică din partea celui cu care vorbeşti. Analiza integrală a sondajului o veţi putea găsi în teza mea de licenţă (asta primăvara viitoare )

A face un simplu chestionar e una, alta e să comunici mai mult cu oamenii obişnuiţi, participanţi şi victime directe sau indirecte ale genocidului din 1994, de aceea folosesc intens cunoştinţele mele de engleză şi franceză pentru a le înţelege mai bine configuraţia psihologică.

Evită a menţiona grupul etnic din care fac parte, dar coincide aceasta cu adevărata stare interioară a fiecărui rwandez?

Cel puţin la nivel declarativ, rwandezii au trecut peste trauma genocidului, şi dacă este într-adevăr aşa, aplauze guvernului, dar şi societăţii în general pentru această reuşită. În discursul rwandezului tutsi nu simţi ură sau dorinţă de răzbunare, ceea ce s-a întâmplat fiind pus de regulă pe seama paramilitarilor extremişti şi miliţiei- organizatorii genocidului. Este admirabil cum poţi să ierţi moartea a aproximativ 2 milioane de oameni vinovaţi de a se fi născut tutsi. E greu pentru mine să înţeleg acest lucru, recunosc, dar asta nu înseamnă că aş susţine o eventuală răzbunare, şi rwandezii înţeleg foarte bine faptul că trauma a fost mult prea mare pentru a rezista unui contraatac al tutsi împotriva hutu; anume din acest motiv s-a făcut un efort comun al societăţii, susţinut activ de cercurile guvernante, pentru ca Rwanda să încerce să ierte ceea ce a fost şi n-ar fi trebuit să se întâmple.

Totuşi sunt persoane care nu pot să treacă şi nu cred s-o facă vreodată. Ar putea cineva să ierte faptul că 200 de persoane, familie şi vecini, au fost tăiaţi şi arşi într-o groapă comună în ograda casei părinteşti? 200 oameni, într-o groapă comună, tăiaţi cu macete şi apoi arşi, unii fiind încă vii… nu cred că Gilbert Ndahayo, cel în grădina căruia s-a întâmplat această oroare, trebuie să dea explicaţii de ce nu poate ierta, mai ales după ce la 14 ani de la tragedie a asistat al procesul celor care au săvârşit-o. Am vorbit de puţine ori cu Gilbert, dar am avut ocazia şi să ne certăm, nu ştiu din vina cui, probabil a mea, la care s-au adăugat şi resentimentele personale. Iniţial nu cunoşteam povestea lui şi mi s-a părut o totală exagerare acuzele care mi le-a adus. A ajuns până la a afirma că nu are de unde şti dacă eu nu sunt vreun activist hutu ascuns prin străinătate care pune la cale asasinarea lui şi că îi pare rău că a completat chestionarul pentru sondajul meu…Ulterior am înţeles că avea motive să fie suspicios. O oarecare Ana Ciofu din Moldova (da asta unde se află oare?) îl abordează pe net şi îi pune întrebări deranjante poate despre genocidul din Rwanda. Gilbert are o activitate intensă în acuzarea şi căutarea de dovezi incriminatorii împotriva făptuitorilor genocidului, a devenit o persoană cunoscută în domeniul filmului, regizând multe filme despre genocid, iar asta ar putea, de ce nu, să-i atragă mulţi duşmani.

Dar el nu este unicul care a avut de înfruntat asemenea şocuri. În întreaga ţară au murit în jur de 2 milioane de oameni, chiar dacă cifrele oficiale indică abia 800.000. Cât de puternic trebuie să fii ca să poţi ierta sau cât de slab ca să nu ierţi? Încerc să mă pun în situaţia lor şi să-mi imaginez cum aş gândi, dar nu ştiu, şi sper nici să nu aflu.

Cert este că acum Rwanda nu riscă o recidivă a conflictului tutsi-hutu, politica de reconciliere naţională a fost eficientă. Sper din suflet ca elita conducătoare rwandeză să nu dea uitării tragicul 1994 şi nici o emoţie personală sau interesele economice să nu spargă fragila linişte şi consensul naţional la care s-a ajuns.