Ei na, ce pot să zik its the last day in Moldova, tomorrow i’m leaving in United States of America pentru toată vara, aşa cum fac, de altfel, foarte mulţi concetăţeni de-ai noştri. De ce plec eu acolo? E pur şi simplu ocazia perfectă să-mi îndeplinesc un vis mai vechi….da vechi de tot, care durează de prin clasa a 8-a sau a 9-a…. anume visul ăsta m-a făcut să mă ataşez destul de mult de ceea ce unii numesc “pământ al făgăduinţelor” sau alţii “imperiu hegemon al globalizării”. Indiferent de ceea ce reprezintă în realitate, America e locul spre care se îndreaptă în fiecare an mii de studenţi din Republica Moldova şi din multe alte state din lume; merg într-acolo în căutare de bani, de experienţă, de aventuri şi se întorc cu o viziune asupra vieţii schimbată, concepţii departe de mentalitatea “homo-sovieticus” care, din păcate, a fost cu succes implementată aici la noi şi continuă a persista în pofida marilor schimbări sociale aduse de suflul independenţei şi perspectivei europene.
Ajunge cu filosofia, vă invit să vă delectaţi cu piesa care exprimă cel mai bine starea interioară care o am la moment (piesă care de fapt nu-mi place delok..)
Tribunalul Penal Internaţional pentru Rwanda a fost instituit de Consiliul de Securitate ONU la 8 noiembrie 1994 prin rezoluţia 955, în urma evenimentelor sângeroase din perioada 6 aprilie – 19 iulie 1994, 100 de zile în care au fost masacraţi, potrivit datelor oficiale, 800.000 de oameni reprezentanţi ai etniei Tutsi. Datele neoficiale indică cifra de 2 milioane ceea ce agravează considerabil situaţia.
Nu îmi propun să analizez subiectul dat din punctul de vedere al desfăşurării propriu-zise a genocidului, nici din perspectiva implicaţiei Organizaţiei Naţiunilor Unite în stoparea acestuia, menţionez doar faptul că comunitatea internaţională a dat dovadă de profundă indiferenţă, iar politica de non-intervenţie a ONU a permis uciderea în masă a ¾ din populaţia de etnie Tutsi din Rwanda. Scopul acestei lucrări este analiza funcţionalităţii Tribunalului Penal Internaţional pentru Rwanda şi contribuţia acestuia la dezvoltarea Dreptului Internaţional.
Există două documente extrem de importante care cereau expres implicarea ONU în stoparea genocidului: Carta ONU, care proclamă principiile şi scopurile organismului şi Convenţia cu privire la prevenirea şi reprimarea crimelor de genocid, adoptată de Adunarea Generală ONU la 9 decembrie 1948.
Preambulul Convenţiei exprimă faptul că genocidul este o crimă la adresa dreptului popoarelor, în contradicţie cu spiritul şi scopurile Naţiunilor Unite şi pe care lumea civilizată îl condamnă. Prin Art. 1, Părţile contractante confirmă că genocidul, comis atât în timp de pace, cât şi în timp de război, este o crimă de drept internaţional şi ele se angajează să-l prevină şi să-l pedepsească. Convenţia stabileşte totodată şi acţiunile care sunt considerate act de genocid; astfel genocidul se referă la oricare dintre actele de mai jos, comis cu intenţia de a distruge, in totalitate sau numai în parte, un grup naţional, etnic, rasial sau religios, cum ar fi:
a) omorârea membrilor unui grup;
b) atingerea gravă a integrităţii fizice sau mintale a membrilor unui grup;
c) supunerea intenţionata a grupului la condiţii de existenţă care antrenează distrugerea fizică totală sau parţială;
d) măsuri care vizează scăderea natalităţii în sânul grupului;
e) transferarea forţată a copiilor dintr-un grup în altul.
Or atitudinea ONU în raport cu genocidul din Rwanda contravine tuturor acestor principii consfinţite de însuşi acest organism.
Tribunalul Penal Internaţional pentru Rwanda, cu sediul la Arusha (Tanzania), este compus din 11 judecători, aleşi de Adunarea Generală a ONU de pe o listă prezentată de Consiliul de Securitate pentru un mandat de 4 ani. Este de menţionat faptul că statutul Tribunalului prevede imposibilitatea alegerii a doi judecători din acelaşi stat. (mai mult…)
Mirosul de salcâm nu-l pot compara cu nimic în lume. E o plăcere nebună să stau pe o bancă în parc, sub un salcâm înflorit. Nu ştiu exact de unde vin acest sentiment, dar bănuiesc că a început în copilărie, când am citit un eseu sau o “compunere” (cum se numeşte în clasele primare) a lui Ion Agârbiceanu “Salcâmi în floare”. M-a inspirat atât de tare această scriere atunci, încât am rămas iată cu o pasiune imensă pentru aceşti ciorchini albi, fini, cu un miros pur şi simplu îmbătător. Credeam k n-o să reuşesc să simt din nou acelaşi miros al tinereţii înainte să plec, dar iată că norocul a fost de partea mea. Am pornit azi la amiază în expediţie prin centrul capitalei, în căutare de salcâmi înfloriţi. Era poate mai uşor să merg într-un parc şi să fac o grămadă de poze, dar… de ce să fie simplu când poate să fie complicat? M-am plimbat în special în partea veche a oraşului şi urmăream ca un spion din filmele de acţiune unde se ascund victimele. Salcâmii sunt nişte copaci impozanţi, cresc mari, puternici, şi eu căutam cu disperare un copăcel mic să-l fotografiez aşa cum îmi place mie. Ei… ca în fiecare situaţie, există părţi bune şi părţi rele. Am dat numai peste arbori imenşi, şi la un moment dat, să nu zik că efortul a fost în zadar, zăresc un salcâm mic care abia aştepta să-l iau în seamă. A urmat mai apoi o sesiune foto, dar evident că nu a fost singura vedetă. Nu am ignorat nici unul din magnificii mirosului cu ale lor “candelabre albe” (aşa cum scriam eu într-o compunere prin clasa a treia sau a patra). Deci, iată o mică parte a rezultatelor obţinute
În Rwanda de astăzi nu extistă etnii; toţi se declară rwandezi, şi, cu mici excepţii şi multe rugăminţi, unii spun grupul etnic din care fac parte. În mare parte, această situaţie este consecinţa politicii de reconciliere naţională promovată intens de guvernul rwandez după încetarea genocidului. Nu vreau să vorbesc despre esenţa acestei politici sau despre părţile ei pozitive sau negative, mă gândesc însă la efortul psihologic pe care l-a depus populaţia locală pentru a trece peste această traumă în masă.
Am făcut recent un sondaj de opinie, iar în acest scop am contactat 120 de persoane din Rwanda, cărora le-am trimis pe mail un chestionar. La întrebarea “Ce etnie aveţi?”, majoritatea au răspuns rwandezi şi doar 30% s-au declarat tutsi sau hutu. Dacă insişti cu această întrebare, stârneşti o reacţie negativă, scepticism şi, uneori, chiar frică din partea celui cu care vorbeşti. Analiza integrală a sondajului o veţi putea găsi în teza mea de licenţă (asta primăvara viitoare )
A face un simplu chestionar e una, alta e să comunici mai mult cu oamenii obişnuiţi, participanţi şi victime directe sau indirecte ale genocidului din 1994, de aceea folosesc intens cunoştinţele mele de engleză şi franceză pentru a le înţelege mai bine configuraţia psihologică.
Evită a menţiona grupul etnic din care fac parte, dar coincide aceasta cu adevărata stare interioară a fiecărui rwandez? (mai mult…)
Ţineam să vă felicit cu 1 mai, dar n-am reuşit din cauza problemelor tehnice.
Nu vorbesc de vreo sărbătoare a muncii sau de greve din Chicago, de manifestaţii, parade sau alte nebunii, vorbesc despre un frumos detaliu franţuzesc atribuit zilei de 1 mai.
În Franţa şi, respectiv, în întreg fostul imperiu francez, adik în fostele colonii, la 1 mai se sărbătoreşte La Fête de muguet. O tradiţie absolut drăguţă face ca persoanele cunoscătoare şi purtătoare a culturii franceze să dăruiască celor dragi de 1 mai un bucheţel de lăcrămioare, în semn de respect şi iubire.
Mi-aş fi dorit să pot dărui bucheţelul profesoarei mele de limbă franceză din liceu, datorită căreia am posibilitatea acum să vorbesc această limbă.
Mademoiselle Reuţoi, respectul meu profund şi plecăciuni în faţa puterii cu care învingeţi greutăţile vieţii!
Stau de o săptămână fără internet…..veselie nebună nu alta….. sun joia trecută la compania care îmi asigură conexiunea internet (n-o să menţionez numele de starnet…asta o sa rămână secretul meu…), le zic că n-am net de miercuri….operatorul de la suport tehnic îmi zice să scot cablul, să-l pun la loc…cică el mă vede în reţea şi nu ştie de ce eu n-am net…probabil e o problemă la calculatorul meu….oi fi având vreun virus… sau dacă n-am ce face pot să reinstalez windows-ul….şi mă anunţă cu o deosebită nonşalanţă că ei o să poată veni abia marţi să verifice care e problema….adik…peste 5 zile…. ce să fac decât să mă împac cu ideea…ok….
Mare surpriză a fost faptul că şi-au amintit de mine şi a hotărât ieri să vină cineva….boon….vine băiatul….ping-uieşte…de altfel şi eu am făcut-o…fără rezultat… verifică toate detaliile şi îmi zice k nu poate face nimic…..suportul tehnic internet de la companie lucrează bine, ce să zik….. stabilim să sune alt operator şi prin telefon să mă ajute să rezolv problema….care e ea..nu ştiu…poate de la configuraţia reţelei….Ei, aşa se face k nu sună nimeni….. (mai mult…)
its the last day in Moldova, tomorrow i’m leaving in United States of America pentru toată vara, aşa cum fac, de altfel, foarte mulţi concetăţeni de-ai noştri. De ce plec eu acolo? E pur şi simplu ocazia perfectă să-mi îndeplinesc un vis mai vechi….da vechi de tot, care durează de prin clasa a 8-a sau a 9-a…. anume visul ăsta m-a făcut să mă ataşez destul de mult de ceea ce unii numesc “pământ al făgăduinţelor” sau alţii “imperiu hegemon al globalizării”. Indiferent de ceea ce reprezintă în realitate, America e locul spre care se îndreaptă în fiecare an mii de studenţi din Republica Moldova şi din multe alte state din lume; merg într-acolo în căutare de bani, de experienţă, de aventuri şi se întorc cu o viziune asupra vieţii schimbată, concepţii departe de mentalitatea “homo-sovieticus” care, din păcate, a fost cu succes implementată aici la noi şi continuă a persista în pofida marilor schimbări sociale aduse de suflul independenţei şi perspectivei europene.
Tribunalul Penal Internaţional pentru Rwanda a fost instituit de Consiliul de Securitate ONU la 8 noiembrie 1994 prin rezoluţia 955, în urma evenimentelor sângeroase din perioada 6 aprilie – 19 iulie 1994, 100 de zile în care au fost masacraţi, potrivit datelor oficiale, 800.000 de oameni reprezentanţi ai etniei Tutsi. Datele neoficiale indică cifra de 2 milioane ceea ce agravează considerabil situaţia.
Mirosul de salcâm nu-l pot compara cu nimic în lume. E o plăcere nebună să stau pe o bancă în parc, sub un salcâm înflorit. Nu ştiu exact de unde vin acest sentiment, dar bănuiesc că a început în copilărie, când am citit un eseu sau o “compunere” (cum se numeşte în clasele primare) a lui Ion Agârbiceanu “Salcâmi în
floare”. M-a inspirat atât de tare această scriere atunci, încât am rămas iată cu o pasiune imensă pentru aceşti ciorchini albi, fini, cu un miros pur şi simplu îmbătător. Credeam k n-o să reuşesc să simt din nou acelaşi miros al tinereţii înainte să plec, dar iată că norocul a fost de partea mea. Am pornit azi la amiază în expediţie prin centrul capitalei, în căutare de salcâmi înfloriţi. Era poate mai uşor să merg într-un parc şi să fac o grămadă de poze, dar… de ce să fie simplu când poate să fie complicat? 
ascund victimele. Salcâmii sunt nişte copaci impozanţi, cresc mari, puternici, şi eu căutam cu disperare un copăcel mic să-l fotografiez aşa cum îmi place mie. Ei… ca în fiecare situaţie, există părţi bune şi părţi rele. Am dat numai peste arbori imenşi, şi la un moment dat, să nu zik că efortul a fost în zadar, zăresc un salcâm mic care abia aştepta să-l iau în seamă. A urmat mai apoi o sesiune foto, dar evident că nu a fost singura vedetă. Nu am ignorat nici unul din magnificii mirosului cu ale lor “candelabre albe” (aşa cum scriam eu într-o compunere prin clasa a treia sau a patra). Deci, iată o mică parte a rezultatelor obţinute 
