Back in town

V-a fost dor? gata, am revenit! Am fost la Odessa, la Iumarin – ziua glumei. E prima dată când am fost în acest oraş şi, siceră să fiu, m-a lăsat plăcut impresionată. Ok, cel mai plăcut lucru a fost să revăd marea, păcat doar că vremea era cam urâtă, ploioasă; aş fi vrut sa fie SOOOAREEE. Whatever…după o noapte de mers în autocar, după 4 ore de stat în vamă (cu altă ocazie povestesc despre fenomenul coruptiei din cauza căreia aştepţi aiurea paşaportul, iar el vine abia după 4 ore şi numai după ce strângi un mic ajutor material pentru săracul vameş care moare de foame împreună cu copiii săi… ), ajungem în sfârşit în Gorod – Gheroi Odessa. Funcţionarii gării auto nu ne permit să staţionăm akolo şi suntem nevoiţi să găsim altă soluţie, care vine promt: în spatele gării ) e ora 10 şi un pic, chiar dacă sântem obosiţi, ieşim veseli afară şi respirăm aer ucrainean…nu mai puţin poluat ca cel de Chişinău. Înţelegerea e să ne întâlnim toţi la 23.00, ceea ce înseamană că avem la dispoziţie 12 ore să vizităm oraşul….pe scurt, să facem orice ne trece prin cap. Avem un mic program al manifestărilor care urmează să aibă loc în oraş şi o mică hartă.

În program avem scris locul de desfăşurare a evenimentelor, dar pe hartă nu sunt indicate… ei dar asta contează mai puţin. Primul lucru care tare tare am vrut să-l fac este să văd portul şi marea…aşa neagră cum e ea…nu sunt deloc rasistă ) . Oricum, iniţial am cutreierat împrejurimile, am făcut poooozeee, ei şi pe la amiază, sau nu mai ştiu ce oră era, ne pornim spre port…ok, dar….pe unde s-o luăm? mă apropii de un domn şi-i zik: izvinite, kak nam daiti do porta? la care el : oi, a vam de daiti….vam daehati ) ne explică domnul că trebuie să luam troleul 10 de la staţia din spatele ecranului cela mare care e lângă MacDonalds. ok, zis şi făcut. Am luat troleul 10, bravo nouă, dar…interesant lucru…cum achităm pentru călătorie? hmm…întrebăm pe o doamnă foarte sociabilă şi ea ne explică că achităm câte 50 copeici fiecare, în cazul în care taxatoare reuşeşte totuşi să ajungă până la noi. O problemă e rezolvată, dar…mai avem una…şi bună…unde tre să coborâm?? în troleu se afla un grup de copii care, după toate probabilităţile mergeau tot akolo unde şi noi, deci am hotărât să-i urmărim. Între timp taxatoarea ne-a luat cele 50 copeici şi a explicat grupului că peste o staţie se află portul şi scările lui Poteomkin. Boon, ne-am lămurit.

Mergem în port.. corăbioare, iahturi personale, nave de transport… mirooos de maaaree… aşa plăcut şi frumos….şi ceaţă….multă multă ceaţă…vizibilitate redusă, deci…cam aiurea. La scările lui Poteomkin se pregătea o manifestare…multe mingi zboară pe sus, muzică, gălăgie. După, ridicăm faimoasele scări…nu-a ele chiar aşa multe…şi mergem să vizităm mai departe oraşul că până la 23.00 mai este timp, şi era abia 13.00. Mergem pe străzi, ne căscăm la clăridi….ce bine k aveam hartă cu noi şi puteam să ne orientăm în ce parte se află Vogzalu. Evident vorbim româna şi toată lumea, inclusiv cei din troleu, se uitau straniu la noi… nu, nu… nu vorbim engleză, doar româna… limba statelor vecine, Ro şi MD (nu supun discuţiei art. 13). În zona veche a oraşului drumurile sânt pavate cu piatră, păstrate intact, iar asta îmi place la nebunie. După îndelungi plimbări pe vuliţele Odessei, mergem în Piaţa Kulikove, unde urmează să aibă loc un concert, pe lângă multele care au mai fost de-a lungul zilei. Tot pe acolo va trece şi parada oficială. Nu rămâne altceva defăcut decât să îngheţăm aşteptând parada. În sfârşit apar….aşa un fel de mini carnaval de la Rio. Toată lumea zâmbeşte şi e bucuroasă. Peste tot se vând chipiuri de marinari, corniţe de dracuşori, urechi de iepurash şi multe multe alte prostii pe seama cărora s-a dezvoltat o afacere foarte profitabilă. Apropo, trebuie să menţionez că acesta a fost cel de-al 35-lea an în care s-a sărbătorit ziua glumei în Odessa şi e o adevărată sărbătoare, cei implicaţi direct pregătindu-se foarte serios de paradă şi nu numai. La 22.00 au fost lansate artificii…dar le-am pierdut …. am preferat să mergem în autocar să dormim un pic până vin ceilalţi. În sfârşit ne pornim. Sântem obosiţi, dar mulţumiţi. Drumul înapoi pare întotdeauna mai scurt nu ştiu de ce, chiar dacă iar am stat în vamă o gramada. Vestea bună e că la întoarcere nu a trebuit s-o facem pe filantropii, iar asta e deja un pas înainte. Chiar mă bucur că nu toţi vameşii mor de foame, săracii…