Societatea civilă și Statul de Drept

Statul de drept și societatea civilă – noțiuni abstracte la prima vedere – sunt entități complementare, relația dintre acestea, simplificată la maxim, putînd fi comparată cu îmbrăcarea mănușii pe mînă. Ambele entități sunt produsele organizate ale unei comunități distincte de oameni, avînd ca scop realizarea interesului acestei comunități, definit de comun acord, pe baza principiului îndeplinirii Binelui comun. Interesantă este abordarea unor politologi potrivit cărora ”putem vorbi despre un stat de drept doar atunci cînd apare distincția clară între stat, pe de o parte, și societate civilă, pe de alta”. Remarcăm faptul că această distincție nu trebuie nicidecum să plaseze statul de drept și societatea civilă pe poziții de confruntare. Dimpotrivă, acestea trebuie să colaboreze, mai ales avînd în vedere că statul de drept este legitimat prin procese electorale la care participă reprezentanții societății în ansamblu, fie că fac sau nu parte din sectorul asociativ. Pornind de la această premiză, vom analiza cîteva dintre trăsăturile relației stat de drept – societate civilă (sector asociativ), din perspectiva realităților Republicii Moldova.

Statul de drept, bazat pe democrație constituțională, se spijină pe următoarele idei și mecanisme complementare:

1. Mecanismul ”majoritatea decide; minoritatea se conformează deciziei majorității”;

2. Principiul respectului față de minorități, în conformitate cu deciziile luate de comun acord cu majoritatea;

3. Respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului;

4. Ideea de dreptate.

Apreciem viziunea potrivit căreia statul trebuie să fie garantul orînduirii, să adapteze în permanență regulile și structurile orînduirii la exigențele dezvoltării societății pentru a asigura o bună dezvoltare în spiritul dreptății și al ideii de bine comun.

Componentele orînduirii de care se face responsabil statul sunt regulile, structurile de stat și infrastructura. Este, de asemenea, necesar să facem distincție între administrația de stat și activitatea politică. Administrația trebuie să asigure respectarea legilor și funcționarea normală a instituțiilor de stat; oamenii politici responsabili de guvernare trebuie să aibă o viziune de dezvoltare a societății prin organizarea orînduirii și prin adaptarea acesteia la schimbările determinate de evoluția istoiei și a vieții sociale.

Societatea civilă întruneşte toate formele asociative, cu excepţia celor care administrează puterea de stat, care reprezintă diverse interese ale membrilor și susținătorilor acestora. Societatea civilă este un sistem de relaţii neguvernamentale şi sociale, ale instituţiilor publice, care exprimă diverse interese, nevoi şi valori ale societăţii şi care dau persoanei posibilitatea să-şi realizeze drepturile sale civile. Societatea civilă formează acel mediu social de convieţuire al persoanelor, unde are loc activitatea lor socială, care determină, în esenţă caracteristicile modului lor de viaţă. Sectorul asociativ s-a consolidat din ce în ce mai mult, în ultimii ani. Libertatea de expresie, de întrunire şi de acţiune de care beneficiază organizaţiile societăţii civile (OSC) demonstrează, per ansamblu, viabilitatea societăţii civile din Moldova. Este adevărat că mai persistă unele lacune legislative, dar activizarea maximă a cooperării dintre societatea civilă şi administraţia publică centrală şi locală le va înlătura în cel mai scurt timp. Concepţia precum că dezvoltarea societăţii civile depinde de o legislaţie cît mai permisivă este, în opinia noastră, greşită. Bineînţeles, legile trebuie să asigure buna funcţionare a organizaţiilor societăţii civile, dar acestea, la rîndul lor, trebuie să respecte anumite angajamente asumate de întreaga societate în vederea asigurării principiului Binelui Comun. Or, toate formele de asociere, fie ale puterii de stat, fie ale societăţii civile, trebuie să activeze doar în această direcţie.

Contribuţia societăţii civile la consolidarea statului de drept

În ultimii ani, relația dintre administrația publică și sectorul asociativ a fost consolidată prin adoptarea și punerea în aplicare a Strategiei dezvoltării societății civile în anii 2009 – 2011. Potrivit acesteia, organizaţiile societăţii civile (OSC) se afirmă tot mai vizibil ca partener plenipotenţiar în colaborarea cu autorităţile publice şi cu mediul de afaceri atît la nivel naţional, cît şi pe plan local. Situaţia este influenţată, pe de o parte, de profesionalismul, deschiderea şi implicarea activă a OSC din diverse domenii în soluţionarea problemelor cu care se confruntă statul, iar pe de altă parte, de necesitatea implementării standardelor europene care presupun o implicare activă a societăţii civile în procesul de luare a deciziilor.

Idealul Național: A FI sau a Nu FI

Din cînd în cînd, atenţia publicului cititor (care nu depăşeşte nici 1% din totalul celor care ştiu să citească în RM – vezi datele Barometrului opiniei publice din mai 2011, dar şi rezultatele altor cercetări sociologice) este „deranjată” timid de tot de vreun autor neprofesionist în ale scrierii cu încercarea de a repune în discuţie publică tema Idealului Naţional. Ce să-i faci dacă profesioniştii în ale scrierii nu abordează deloc această temă ! Aşa că şi eu, un neprofesionist al condeiului, mă alături celorlalţi, încercînd să contribui la ridicarea în conştiinţa publică a problemei definite cu termenul întrucîtva romantic de „Ideal Naţional”.

Acest „din cînd în cînd” este foarte rar: în ultimii 20 de ani, cîţi s-au scurs de la „independenţă” încoace, putem număra pe degete acele cîteva publicaţii în care a fost abordată nemijlocit problema Idealului Naţional pentru Republica Moldova sau pentru poporul ei, oricum ar fi definit acesta (de la românitate „înstrăinată” la „popor plurietnic”).

În România, îndată după reconfigurarea radicală a statului în 1918, a statalităţii poporului român, tema Idealului Naţional şi a modalităţilor înfăptuirii lui a dominat conştiinţa publică timp de 20 de ani, în primul deceniu această problematică deţinînd supremaţia deplină. De ce oare ? Pentru că generaţiile de atunci şi-au asumat răspunderea pentru buna funcţionare a acelui stat pe care ele îl credeau a fi al lor (de fapt, după cum a arătat istoria de pînă, din şi după perioada României Mari, acele generaţii se înşelau, crezînd, fără temei, dar în virtutea propagandei oficiale proferate de elita impostoare, că acel stat ar fi fost al poporului român sau, cel puţin, pentru poporul român, dar nuîmpotriva lui, cum intuise genial Eminescu şi cum s-a adeverit ulterior).

RM şi-a reconfigurat şi mai radical statalitatea acum 20 de ani, dar generaţiile de astăzi ocolesc cu o încăpăţînare ciudată, chiar bolnăvicioasă, punerea în discuţie a oricăror teme care ar avea vreo tangenţă, fie şi una indirectă, cu problematica Idealului Naţional. De ce oare ?

Poate din cauza că nu vor să-şi asume răspunderea pentru buna funcţionare a acestui stat căzut din senin peste creştetele intelectualilor noştri în august 1991 ? Sau poate din cauza că nu-l consideră drept statul lor şi, prin urmare, nu au de ce să-şi asume răspunderea pentru buna lui funcţionare ? Dar dacă nu e al lor, atunci al cui e ? Dacă nu e al lor, atunci e al unor străini care, în acest caz, formează o stăpînire de ocupaţie, una cotropitoare şi atunci răspunderea este nu pentru buna funcţionare a statului, ci pentru eliberarea poporului de sub ocupaţia acestui stat străin. Dar cine a proclamat independenţa RM într-o marţi din august 1991 ? Oare nu tot aceeaşi clasă politicăcare de atunci şi pînă astăzi se află la cîrma ţării, din cînd în cînd substituindu-se între ele la guvernare diferite grupări ale aceleiaşi clase politice moldoveneşti?

Acestea fiind constatate, înainte de a trece la subiect – Idealul Naţional, – va trebui să formulez cîteva afirmaţii metodologice simple pentru a configura coordonatele în care voi încerca să discut despre rostul Idealului Naţional şiconţinutul acestuia.

Momente (aspecte) metodologice

Orice acţiune, orice faptă, este raţională numai în cazul în care ea este orientată spre un scop concret, scop urmărit de autorii acţiunii în cauză. [Între altele fie spus, uneori autorii sînt totodată şi făptaşii acţiunilor, alteori, însă, făptaşii sînt alţii care, deseori, nici nu îşi dau seama că autorii acţiunilor sînt alţii decît ei, făptaşii, – în acest caz avem o banală manipulare a făptaşilor.]

Totodată, acel scop trebuie să fie unul fundamentat, adică el trebuie să satisfacă două cerinţe fireşti: (1) să fie adecvat unor criterii de deosebire dintre „bine” şi „rău” (cum înţeleg binele şi răul acei autori) şi, concomitent, (2) să corespundă situaţiei concrete în care urmează să fie înfăptuită acţiunea. Un scop este nefundamentat, adică este unul arbitrar, dacă el nu satisface una din aceste două cerinţe sau pe amîndouă.

Astfel, în cazul în care scopul nu este fundamentat sau el pur şi simplu nu există avem de a face cu nişte acţiuni iraţionale, absurde, lipsite de logică, lipsite de sens, de rost. Deci, numai existenţa unui scop pertinent (adică unul conform cu criteriile de „bine” şi „rău”) conferă acţiunilor raţionalitate, adică le lipseşte de absurditate.

Existenţa oricărei colectivităţi de oameni este rezultatul unor acţiuni: acea colectivitate, prin faptul însuşi că ea există, ea deja acţionează tocmai din pricina că asigurarea oricărei existenţe colective reclamă efort, iar efortul se materializează în acţiuni. Dacă acea colectivitate este raţională (adică nu constituie prin sine un salon de pacienţi lipsiţi patologic de discernămînt), ea se conduce în existenţa sa, adică în acţiunile sale, de un scop fundamentat, adică de un scop întemeiat pe criterii de deosebire, de discernere între ceea ce este „bine” pentru ea şi membrii ei şi ceea ce este „rău”.

Ovidiu Hurduzeu: Orto-doxia salvează România

În vremea comunismului, valorile ortodoxe au fost eliminate din şcoală, din viaţa societăţii şi caracterul demn al românului a slăbit până la pierdere totală. Odată cu credinţa a fost slăbită şi familia. Noi nu mai avem astăzi mamele de altădată, după cum nu mai avem nici duhovnicii de altădată. Elementul esenţial al organismului societăţii îl constituiau mamele creştine şi duhovnicii îmbunătăţiţi. În acestea au lovit duşmanii întâi, prin modernism, comunism, propagandă atee, schimbări de educaţie şi altele. Familiile s-au modernizat, mamele nu mai nasc mulţi copii, unul, doi sau deloc. Dacă ele nu mai fac copii, neamul piere! Îi omorâm încă din pântece şi ne transformăm în satrapi, ucigaşi de prunci, continuu şi, astfel, devenim ucigaşi de naţie. La această decădere a noastră se adaugă criza care îi stârneşte pe cei rămaşi în viaţă să fugă în lume. E o dezertare gravă de pe fruntariile neamului. („Rezistenţa noastră stă în dreapta credinţă“, interviu cu arhimandritul Justin Parvu)

Profesorul Vasile Gheţău, director al Centrului de Cercetări Demografice al Academiei Române estimează că în anul 2050 România va avea o populaţie de 14 milioane de suflete1. Pe baza unor cercetări serioase, profesorul român afirmă că, fără un program pronatalist dur, poporul român riscă să se stingă de la sine.

Nu sunt nici speculaţii, nici cifre alarmiste sau previziuni apocaliptice. Este adevărul gol-goluţ pe care nimeni nu vrea să-l înfrunte. De la 2,2 copii pe femeie în 1989, valoare care asigura înlocuirea generaţiilor, rata totală a fertilităţii (numărul de copii născuţi de o femeie în perioada ei fertilă) a coborât la doar 1,3 copii pe femeie în 1995 şi nu dă semne de creştere. „În următoarele două decenii – scrie Sorin Bulboacă2 – ca o consecinţă a fenomenului de îmbătrânire a populaţiei, sute de sate vor dispărea de pe harta demografică a României, deoarece populaţia lor actuală, alcătuită majoritar din pensionari, se va stinge în timp. Sunt localităţi fără nici o perspectivă, având doar câteva sute de locuitori, care nu dispun, în mileniul al treilea, de condiţii decente de viaţă şi nici nu atrag potenţiali investitori. Dacă în 2005, aproximativ 18% din totalul populaţiei avea peste 65 de ani, în 2020 procentajul persoanelor de vârsta a treia va creşte la 30% iar în 2050, jumătate din populaţie va avea peste 65 de ani – tendinţa de îmbătrânire a populaţiei României este comparabilă situaţiei din ţările Uniunii Europene.

Lucrurile sunt cu atât mai grave cu cât scăderea dramatică a natalităţii este însoţită de un exod emigraţionist de nestăvilit. Pentru a se salva de la pieire, România are nevoie de o revoluţie demografică. În contextul actual o asemenea revoluţie pare imposibilă. Studii după studii confirmă aceeaşi situaţie tragică: foarte puţine cupluri îşi doresc mai mult de unul sau doi copii. Un număr îngrijorător de mare, cam 70% din tinerele familii nu îşi (mai) doresc deloc copii.

Este bine cunoscut că ţările dezvoltate se confruntă şi ele cu o scădere accelerată a natalităţii. „Lunga iarnă demografică a României“ (V. Gheţău) face parte din fenomenul mai larg al celei de a doua „tranziţii demografice“ care afectează mai ales Europa şi Asia de Sud-Est. În zona euro-atlantică, scăderea fertilităţii este strâns legată de răspândirea în masă a valorilor secularizării, hiperindividualismului şi consumismului.

Secularizarea şi declinul Occidentului

În Occident, secularizarea deşănţată a început în anii ’60, o perioadă a prosperităţii materiale şi hedonismului în care capitalismul intra în faza consumismului de masă. Tot atunci se naşte şi „societatea spectacolului“; orice obiect devine o marfă a cărei valoare de folosinţă depinde în mare parte de imaginea ei publicitară. Pierzându-şi ancora creştină, valorile spirituale încep să se plieze după ciclul producţie/consum, să intre într-un sistem de echivalenţe generalizate în spatele căruia există un singur numitor comun: banul. Într-un astfel de sistem mărfurile sunt echivalente una alteia în virtutea valorii lor de schimb; totul devine relativ, interşanjabil şi circulă pe o „piaţă globală“. Adevărul creştin apare desuet iar ordinea economică şi spirituală tradiţională, bazată pe valorile creştine, de-a dreptul „fascistă“.

Palanca, test pentru un nou rapt teritorial de proporţii – Transnistria

Cine a circulat zilele acestea pe traseul Odesa-Reni a putut vedea că ucrainenii au şi pus stăpânire deplină pe cele 18 hectare de pământ din moşia satului Palanca pe care Guvernul Filat le-a transmis printr-un act trădător Kievului pe 30 iunie 2011. Zeci de maşini cu plăcuţe de înmatriculare ucrainene staţionează zilnic de-a lungul traseului, iar stăpânii lor pescuiesc în voie pe malul Nistrului şi în canalele de acumulare care aparţin, de fapt, pălăncenilor, dar care nu au acces la ele, în timp ce străinii le exploatează după bunul lor plac. Nu mai vorbim de faptul că cei din Palanca au fost lipsiţi în mod brutal şi de dreptul de a accede liber şi de a folosi proprietăţile lor de peste traseu (900 de hectare de teren, plus la aceasta, bălţi, canale, stufăriş – o adevărată comoară de care dispun foarte puţine comunităţi din Republica Moldova).

Guvernul Filat şi întreaga alianţă de guvernământ i-a trădat pe pălănceni. Pălăncenii, spre onoarea lor, au protestat cum au putut. Numai că nu i-a auzit nimeni. Doar ministrul de Externe, Iurie Leancă, a mers în vizită la ei ca să-i aburească cu tot felul de promisiuni doar ca aceştia să consimtă la actul trădător de înstrăinare a moşiei lor. Trucul ministrului care a încercat să-şi mintă propriul popor nu a reuşit, pălăncenii l-au huiduit, după cum a meritat.

Ţara, care şi-a trădat Palanca

Însă nu doar Filat şi Leancă i-au trădat pe pălănceni, ci şi întreaga Republica Moldova a trădat comunitatea de la Palanca, pentru că nimeni nu s-a solidarizat cu ei. Partidele politice au tăcut. A tăcut mâlc şi presa, doar câteva publicaţii au bătut alarma, inclusiv FLUX. Presa a tăcut pentru că este aservită puterii sau oligarhilor prin banul cărora a fost instaurată această putere.

La fel şi societatea civilă. Cei care luptă cu atâta sârg pentru drepturile omului s-au făcut că plouă în cazul Palanca. Tot aşa au procedat şi pretinsele organizaţii patriotice şi naţionaliste, care, de vreo câţiva ani, fac zgomot mare pe străzile Chişinăului. Numai lozinci bombastice şi patriotarde: Basarabia – pământ românesc!, Basarabia e România şi altele de genul acesta. Iată că atunci când Guvernul Filat cedează ucrainenilor pământul de la Palanca, nimeni nu-şi mai aminteşte că Basarabia este pământ românesc. Şi Palanca este pământ românesc, şi Palanca este România. Nu? De ce atunci nimeni nu a ieşit să protesteze împotriva sfârtecării moşiei noastre româneşti la Palanca?

Am mai spus-o şi cu alte ocazii, aceşti patrioţi de carton ies la lumină doar atunci când anumite servicii oculte au nevoie de perdele de fum naţionaliste şi patriotice pentru a legitima tot felul de acţiuni dubioase sau chiar criminale, care nu au nici o legătură cu interesele legitime ale naţiunii române, ba chiar sunt contrare acestora, cum a fost, spre exemplu, incendierea clădirii Parlamentului şi a palatului Preşedinţiei pe 7 aprilie 2009. Aţi văzut atunci câţi patrioţi avea naţiunea noastră?! Iar când se vinde în mod criminal o parte din moşia ţării, atunci marii noştri patrioţi tac mâlc, pentru că nu au primit nici un fel de ordine şi instrucţiuni ca să-şi manifeste patriotismul.

De vânzarea pământului ţării la Palanca se fac vinovaţi nu doar guvernanţii de astăzi şi cei de ieri (care, dacă stai să-i priveşti atent, constaţi că sunt tot aceiaşi), ci şi mulţi, foarte mulţi dintre cetăţenii noştri care, adevărat, nu poartă nici o răspunderea administrativă, dar cărora le revine responsabilitatea morală de a-i fi adus la putere prin votul lor pe vânzătorii de ţară de astăzi. În ajunul alegerilor parlamentare anticipate din 28 noiembrie 2010, se ştia deja că Filat este interesat să le dea ucrainenilor la Palanca o parte din pământul ţării, şi totuşi, concetăţenii noştri l-au votat. La fel ca şi în cazul lui Marian Lupu şi a lui Mihai Ghimpu, ei tot intră în rândul vânzătorilor de ţară pentru că nu s-au opus acestei înstrăinări, nu au schiţat nici un gest de dezacord cu Filat, deşi aveau obligaţiunea şi morală, şi legală să o facă. Şi alegătorii acestor doi indivizi se fac vinovaţi de înstrăinarea pământului ţării.

Despre comunişti, despre Vladimir Voronin, ce să mai vorbim, responsabilitatea lor pentru raptul teritorial de la Palanca este la fel de mare ca şi a celorlalţi, doar ei au ratificat, în 2001, în Parlament, Tratatul moldo-ucrainean de frontieră şi Protocolul adiţional la acest tratat privind transmiterea în proprietatea şi sub jurisdicţia exclusivă a Ucrainei a sectorului de autostradă Odesa-Reni în regiunea localităţii Palanca, precum şi a sectorului de teren de sub acesta, împreună cu încă 18 hectare aferente, ambele documente fiind semnate la 18 august 1999 de foştii preşedinţi Petru Lucinschi şi Leonid Kucima. Este adevărat că după ce au ratificat documentul în Parlament, comuniştii au amânat punerea lui în aplicare, dar „opera” începută de Lucinschi, continuată de PCRM, a fost dusă la bun sfârşit, de fapt, la rău sfârşit, de AIE 2.

Cu lemne în pădure

Vă invit să citiţi un mic fragment din incredibila carte “Imn pentru crucea purtată”, de Virgil Maxim. Un text din care eu extrag unul dintre principiile teoretice fundamentale de funcţionare a unei oricare forme de organizare socială şi relaţia acesteia cu lumea exterioară. 

În luna Decembrie 1947 a fost ger grozav şi multă zăpadă. Lemnele pentru încălzit erau pe sfârşite. Până să aducem o cantitate mai mare, noi, cei mai tineri, am hotărât să mergem la pădure. Nicu Mazăre confecţionase o sanie de lemn de salcâm cu care transportam diferite lucruri. Participam mai mult pentru plăcerea drumului şi a pădurii împodobite de promoroacă scânteietoare. Am făcut două sau trei călătorii cu săniuţa, capabilă să suporte un metru cub de lemne de fag; o târam la deal şi ne purta la vale. Cu Valeriu Gafencu, Ion Ianolide, Marin Naidim, Nicu Mazăre, Delu Bălan, Iordache Ion făceam aceste escapade.

Punctul de exploatare cel mai accesibil era pe pâraiele Cuţului şi Mărului, afluenţii Gălzii, dincolo de Chei, la 15-20 kilometri de colonie. Plecam după miezul nopţii şi reveneam când se înnopta. Ne aflam la 700 de metri altitudine şi ne odihneam la o gustare. Apoi am tăiat un carpen bătrân; exemplarele frumoase sunt oprite de la tăiere de seminceri. Tăindu-l şi fasonându-l, l-am încărcat; spre amiază eram gata de plecare. Cu două lanţuri bune făcusem presucea în faţă şi în spate, asigurând stabilitatea lemnelor. Nicu Mazăre, cel mai destoinic dintre noi, şedea în faţă cu o patină în picior, jucând rolul cârmaciului. Iordache Ion, Delu Bălan şi eu, pe laterale şi în spate, eram frânari, ţinând întins frânghiile cu care legasem sania.

Fiind pe pantă de gheaţă sania prindea viteze mari şi, pentru a nu-l strivi pe Nicu, smuceam sania blocând-o de-a curmezişul pârâului sau proptind-o în câte o cotitură. Ieşisem de pe pârâu în drumul pădurii şi treceam prin Poiana Gălzii unde cele trei-patru case ale pădurarilor sunt singurele locuinţe. În dreapta se înălţa o detunată golaşă şi pitică, Bulzul Gălzii. Din cauza buşiturilor unul din lăstarii de fag cu care făcusem presuceaua lanţului s-a rupt. Numai pe celălalt mal al Gălzii se mai vedeau câteva pâlcuri de fagi. Dar câteva ochiuri de apă se zăreau ici şi colo. Din gardul făcut din pari înfipţi în pământ şi împletiţi cu curpeni, al ogrăzii casei pădurarilor, am smuls un par potrivit. Soţia pădurarului tocmai ieşea din casă şi a strigat la mine.

- Măi omule, de ce strici gardul? Nu sunt lemne destule în pădure?

Grăbit să nu ne prindă noaptea pe drum, în loc să explic femeii ce m-a împins la acest fapt şi să-mi cer iertare, i-am răspuns cam cu năduf.

- Nu vezi dumneata că mi s-a rupt lemnul de la presucea? Unde vrei să mă mai duc acum?

Femeia şi-a văzut de treabă spre grajdul vitelor, iar noi, după ce am fixat lemnele, am pornit grăbiţi târând sania după noi. Pe drum simţeam o nelinişte în cuget pentru ceea ce făcusem. Nu atât pentru că luasem lemnul, cât pentru felul în care-i vorbisem femeii. De ce mă mâniasem? De ce nu i-am vorbit frumos cerându-mi iertare pentru îndrăzneală. Eu eram vinovatul, tot eu cel obraznic. Tulburarea aceasta m-a oprit să mă împărtăşesc la Crăciun.

Înainte de Anul Nou 1948, aducându-se lemne cu carele în colonie, am luat patru lemne din stiva noastră şi într-o noapte, fără să ştie nimeni, am plecat cu ele pe sanie, să înapoiez femeii împătrit, ca Zaheu.

În zori, când intram în Galda de Sus, mi-a tăiat calea, ieşind de pe o uliţă, un gospodar care, cu sania plină de saci, trasă de doi bouleni, se ducea la moară. Mai toţi oamenii din regiune ne cunoşteau pe cei de la castel. Privind mirat la mine şi la lemne zise:

- No, domnişorule, d-apoi ai plecat cu lemne la pădure?

- Chiar aşa, bade, i-am răspuns şi eu zâmbind.

- Leagă săniuţa de a mea şi sui lângă mine să mai vorovim până ţi-o fi voia.

La un moment dat zise:

- No, c-am trecut de baci Toader, cioplitorul de spiţe şi obezi.

- Nu la dânsul merg, ci în Poiana Gălzii!

- D-apoi, nu mă bolânzi de cap, chiar la pădure te duci cu lemne?

- Da, bade! Uite, am furat un lemn din gardul pădurarului şi în loc să-mi cer iertare, am fost obraznic şi-am înfruntat-o pe soţia lui. Şi i-am povestit toată isprava mea.

- Domnişorule… D-apăi, cade pădurea pe el şi dumneata îi duci în loc de unul patru?

Atunci i-am povestit întâmplarea cu Zaheu vameşul: „Doamne, de am nedreptăţit pe cineva cu ceva, întorc împătrit”. Omul s-a uitat lung la mine. Trebuind să intre pe uliţa morii, am coborât, am dezlegat săniuţa şi mi-am luat rămas bun de la el, mulţumindu-i pentru uşurarea poverii. Mi-a întins mâna, apoi şi-a făcut cruce: „Doamne, trăii să o văd şi pă aiasta!”

Când am ajuns la căsuţa pădurarului, un căţel legat în lanţ dădu de ştire că cineva era la poartă. Gospodina tocmai ieşea cu şiştarul să mulgă văcuţa. S-a apropiat, curioasă de vizita matinală. Am salutat şi i-am explicat de ce am venit, rugând-o să mă ierte şi, ca semn al iertării, să-mi dea voie să-i sărut mâna şi să primească lemnele împătrit. Femeia era aşa de surprinsă şi de încurcată că a început să plângă:

- No, da’ vezi, că aproape nu-mi aduc aminte, domnişorule. Că eu…, ca o ticăloasă, nu puteam să tac? Că doară am văzut că de nevoie ai luat lemnul. Cade pădurea pe noi. De lemne avem noi lipsă? Da’ amu intră în casă să te încălzeşti o ţâră, până mulg vaca, şi-i bea o căniţă de lapte cald.

La fereastră două chipuri de îngeri dulci priveau cu ochi de lumină scânteietori zăpada albă şi lucioasă. Am intrat şi m-am desfătat de jocul şi ghiduşiile micuţilor, o fetiţă şi un băieţel de trei-patru anişori. Pădurarul sosi din schimbul lui de noapte. Îl vedeam pe fereastră, un bărbat înalt, frumos, cu mişcări legănate, cu privire ageră. Privi mirat la săniuţa încă nedescărcată; clătinând din cap a intrat în casă. M-am ridicat şi l-am salutat, explicându-i şi lui pricina venirii mele. Mi-a zâmbit:

- Mi-a spus un frate al tatei, că tată-meu e mort pe front, că veneau înainte de război unii care cântau în satele noastre şi se duceau la Biserică şi vorbeau cu oamenii ca popii şi spuneau că o să vină comuniştii peste noi dacă ne pierdem credinţa. No, mă tem că eşti dintre ăia, am auzit că amu mulţi îs robi şi muncesc pe moşia lui Albini. Dreptu-i?

- Da, bade, chiar aşa.

- No, atunci alege din două una: ori te bat cu alea patru rude ce le-ai adus, ori vă trimit patru care cu lemne la castel. Care ţi-a plăcea din două?

Am râs amândoi şi ne-am îmbrăţişat. Femeia a adus laptele şi cu toţii am servit o gustare, apoi, luându-mi rămas bun, m-am întors liniştit în colonie.

Dacă ați avea credință cît un bob de mazăre, ați spune muntelui să se mute în mare și v-ar asculta

În ultima săptămînă am învățat lecții importante despre puterea credinței, despre spirit comunitar, despre într-ajutorare necondiționată, despre încredere, prietenie și dragoste. Am învățat că munții se pot muta din loc în cel mai real mod, fără photoshop.

Alții au tras propriile concluzii:

În ultimele zile am avut bucuria de a ajuta o familie tînără să adune donaţii pentru operaţia pruncului lor (caz reflectat de JunalTV şi Moldova 1), deci dacă aţi văzut prin oraş tineri avînd cutiuţe cu imaginea fetiţei, să ştiţi că este un caz adevărat.

Dat fiind faptul că donaţiile au fost strînse în diferite locuri din Chişinău şi am interacţionat cu destul de mulţi oameni (cred că peste 1.000), am făcut anumite constatări care în principiu pot fi extinse la nivelul întregii noastre societăţi.

• În primul rînd vreau să subliniez că oamenii în general au fost neaşteptat de binevoitori şi empatici, aşa încît datorită lor suma necesară probabil va fi adunată. Iată unele constatări relevante despre starea societăţii în care trăim:
• De menţionat este că ajutor au acordat oameni din toate păturile sociale, începînd cu intelectuali şi antreprenori, terminînd cu gopnici, cocalari şi chiar ţigani (bineînţeles, în diferite proporţii). Fapt surprinzător, dar plăcut.
• Primul loc în care am încercat să adunăm donaţii au fost pieţele din Chişinău, unde majoritatea vînzătorilor sunt de prin sate, după care am mers în parcurile capitalei, unde se odihnesc orăşenii. Sătenii au fost vizibil mai compătimitori ca proporţie, cu toate că nu puteau dona la fel de mult ca cei de la oraş.
• Surprinzător este că bărbaţii au fost chiar mai activi decît femeile, cu toate că pe feţele lor cu greu se întrevedea o urmă de compătimire (cum zice un cîntec moldovenesc: Tata plînge ca bărbaţii – doar cu inima).
• Există o prejudecată la noi, cum că femeile bătrîne, grase, blonde şi care nu ştiu o boabă româneşte sunt rele la suflet – aceasta mi s-a adeverit întocmai (cu puţine excepţii) – totuşi prejudecăţile nu apar din gol.
• Intelectualitatea în general a dezamăgit. Am fost în faţa teatrului de operă şi balet înaintea începerii unui concert. Din mulţimea de oameni îngrijiţi şi bine îmbrăcaţi, foarte puţini şi-au dat silinţa de a contribui la salvarea vieţii unui copil. Asta e „locomotiva” societăţii noastre.
• Interesant este că marea majoritate a oamenilor nu verificau adeverinţele care erau neapărat prezente lîngă fiecare cutiuţă, iar cei care verificau, de regulă contribuiau cu o sumă mică.
• Deosebit de frumos era să vezi cum unor oameni li se însenina faţa de bucurie că au contribuit şi ei la însănătoşirea acestei fetiţe.
• S-au întîmplat mai multe cazuri de admirat: un tînăr a donat toată bursa lui, mai mulţi trecători au dat tot ce aveau în buzunar, unii tineri au dorit să ajute şi cu altceva decît banii, stînd şi ei mai multe ore cu cutiuţa în braţe, unii au donat sume impunătoare de bani (sute de euro), o cerşetoare a plecat din locul în care stăteau tinerii, înţelegînd gravitatea situaţiei, şi multe altele.

Concluzii. Toate cele întîmplate oarecum reflectă capacitatea de solidarizare a societăţii noastre. S-a văzut – capacitate avem, important este ca aceasta să fie încurajată şi valorificată nu doar în momente de necazuri personale, ci permanent, fiindcă societatea solidară este o societate puternică, iar dezbinarea este cauza a foarte multe din problemele cu care ne confruntăm. Ştim cine sunt cei care pot şi trebuie să solidarizeze societatea. De ce nu o fac? Şi asta ştiut este, dar acesta e un alt subiect. [...]

Alții au înțeles că Dumnezeu face minuni. Nu minuni hollywoodiene, ci minuni absolut sesizabile. Trebuie doar să ai ochi de văzut și urechi de auzit. Am înțeles că dacă ceri – ți se dă, iar dacă bați la o ușă – ți se deschide.

În cîteva zile, niște tineri au mutat un munte din loc, cu mîinile goale, înarmați cu dragoste, încredere și credință. Tu cînd te ”apuci de lucru”?

Strategic și nu prea

În procesul de elaborare a planurilor de dezvoltare strategică a unei localități poți învăța adevărata filosofie a vieții și adevăratul spirit al comunităților rurale. Am lucrat zilele acestea cu satul X din nordul țării și mi-am păstrat în memorie cîteva momente și gînduri care trebuiesc împărtășite și altora. Încep cu o îndrumare specială:

Extras din Ghidul secret al elaboratului de planuri de dezvoltare strategică:

1. Este obligatoriu să dormiți o noapte acasă la primar(iță).

La prima impresie, doamna primar din acest sat X este diferită de ceea ce este ea într-adevăr. De aceea spun că este obligatoriu să dormi o noapte acasă la cel mai important om din sat. Respect această doamnă, iar citatele de mai jos, nu le scriu nici din răutate, nici din nesimțire, dar pentru că consider că pe baza lor se pot trage unele învățăminte.

Despre carieră, priorități și viață la sat

”Eu toată viața m-am gîndit numai la carieră. N-am știut de pămînt, de grădină. Soțul meu avea grijă de toate și de casă și de magazin. Iar după ce a murit trebuie eu să mă ocup de toate. Și el mă ajuta la orice. Nu mă pot deprinde fără el.” – învățăm de aici cel puțin 2 lucruri: Întîi, că la țară poți face carieră, dacă vrei; dar mai ales învățăm să ne stabilim atent prioritățile, pentru că viața ne oferă și surprize neplăcute și vedem atunci că nu cariera este pe primul plan.

Despre sentimentul apartenenței la o comunitate

Doamna primar îmi spune că trăiește în sat de 35 de ani. Într-o discuție cu altă persoană, aceasta se plînge (în contextul apropiatelor alegeri generale): ”Ei toți îl susțin pe el, că e din sat (alt candidat la funcția de primar). Eu sînt venită aici.” - învățăm de aici cît este de importantă apartenența la un anumit grup, la o anumită comunitate. Vedem, dincolo de capacitatea de integrare, acest fenomen al unității prin care se păstrează și se transmit valorile, modul de viață a unei comunități.

Despre gîndire strategică și responsabilitate față de viitorul unei comunități în percepția unui om (modern) de la sat

”Am cusut planul ista într-o mapă. Pune-l în seif.” – asta este, din păcate, atitudinea celor mai mulți membri ai administrației publice locale. Tristețea unui asemenea deznodămînt nu vine din faptul că lucrat în zadar, ci din faptul că din memoria istorică a ultimilor generații s-a șters fenomenul solidarității transgeneraționale. Oamenii de azi, mulți dintre ei fiind factori de decizie, uită să gîndească strategic și folosesc textele unor planuri strategice doar ca anexe în procesul de obținere a unor finanțări extrabugetare.

Sper în continuare, ca generațiile tinere să-și înțeleagă rostul, iar deciziile care le iau acum să fie în beneficiul generațiilor viitoare, nu pentru satisfacerea poftelor de moment.

Un mic omagiu adus unei generaţii de români absoluţi

Dacă este ceva care ar trebui să ne inspire şi dacă este un model la care ar trebui fiecare din noi să încercăm să ne raportăm, acesta este, cu siguranţă, geniala, absoluta, extraordinara, sfînta Elită intelectuală şi spirituală din perioada interbelică. O generaţie care s-a sacrificat conştient în închisorile vremurilor pentru ca noi să avem un reper de românism absolut. O generaţie de martiri, pătimitori şi mărturisitori ai celui mai pur Adevăr, ai celui mai autentic românism.

Atîţia şi atîţia intelectuali, filosofi, istorici, pedagogi, filologi, poeţi, preoţi, elevi şi studenţi excepţionali lichidaţi fizic pentru nelepădarea de ceea ce aveau ei mai scump: Credinţă şi Simţire Românească.

“Privindu-l îmbrăcat în pantaloni scurţi de zeghe, la statura lui impozantă, nu-ţi trebuia alt exemplu de batjocorire şi de umilire a vîrfurilor intelectualităţii româneşti”. (cu referire la Dumitru Stăniloae)

“Inchisoarea te învaţă multe, împlinind lucruri pe care nici cu gîndul nu gîndeai că ar fi posibile. În celulele prigoanei comuniste, deţinuţii scriau pe talpa bocancului, făceau picturi pe gamelă, scriau poezii pe bucăţi de cîrpă, împleteau din resturi de flanea paltoane şi scurteici călduroase, ţineau prelegeri savante, uimind auditoriul cu ştiinţa lor. Dinu Mateescu ştia Noul Testament pe de rost, aviatorul Cucu “editase” un întreg dicţionar englez pe spatele unei cămăşi.”

Şi dacă noi acum ne numim români, este doar datorită lor şi forţei lor creatoare. Tehnic vorbind, noi ne mişcăm din inerţia cutremurului intelectual şi spiritual interbelic, iar dacă vom continua să fim la fel de inerţi, există toate şansele ca nepoţii noştri să se numească oricum, numai nu români.

Nouă ne lipseşte curajul de a muri pentru Idealul nostru. Noi plîngem cînd ne bat în comisariate pentru că distrugem instituţii publice. Noi apelăm la curţi internaţionale de justiţie cînd ni se încalcă drepturile. Dar Ei.. Ei au pus demnitatea, onoarea, cuvîntul, credinţa, identitatea mai presus de suferinţă, mai presus de chin, mai presus de foame.

Cine din noi ar putea spune: “Eu nu am stat în temniţă din cauza că eram român. Poporul român mi-a făcut Onoarea de a sta în temniţă pentru el” (Petre Ţuţea).

Cine din noi ar putea spune: “Noi nu săvîrşim acte de mişelie. Între acceptarea suferinţei pentru o cauză de onoare şi binele egoist şi îngîmfat, noi acceptăm suferinţa” (Virgil Maxim)

Cine din noi ar putea spune: “Eu care nu am plîns niciodată pentru mine în timpul îndelungatei suferinţe, plîngeam acum pentru persecutorul meu! Din ce adîncuri a izvorît, oare, emoţia mea?” (Liviu Brânzaş)

Dar poate este cineva printre noi care să fie gata să moară în locul prietenului de suferinţă de alături?

Este poate cineva care, la auzul certurilor pline de înjurături, să spună: “Vă rog să mă iertaţi că am auzit aceste cuvinte, frumoase ca din psalmi, pe care vi le-aţi spus unul altuia”? (Valeriu Gafencu)

Cu siguranţă, fiecare din tinerii de azi (revoluţionari, de altfel) se pot regăsi în asemenea mărturisire: „Am numărat pînă la 200, după care am pierdut numărătoarea. Însă n-am scos nici un geamăt. Dar, spre diferenţă de Părintele Dimitrie Bejan, care era preot şi pe care îl acoperea Darul, nesimţind nici o durere de la lovituri, eu le-am simţit pe toate pînă în vîrful creierului. N-am scos însă nici un cuvînt, avînd, şi atunci, şi după aceea, marea grijă să nu pîrăsc pe cineva. De aceasta mi-a fost cel mai frică: să nu scap un cuvînt despre cineva. Atît de mult m-au bătut, că, deşi fiecare dintre ei băuse cîte o sticlă de votcă înainte de a mă tortura, au obosit, căzînd neputincioşi. Darul lui Dumnezeu m-a ţinut. De atunci am primit porecla de «Fachirul».” (Pr. Marcu Dumitru)

Şi, iarăşi, cu siguranţă, aceeaşi tineri ai noştri ar spune cu fermitate: “Nu pot şi nu vreau să uit închisoarea. Acolo am trăit cele mai înălţătoare momente spirituale din viaţa mea”. (Pr. Ioan Iovan)

…………………………………

Şi mă gîndesc la “evenimentele sîngeroase” din aprilie 2009 şi la “spiritul de sacrificiu” al “revoluţionarilor” noştri şi mi se face ruşine de tot spectacolul “torturilor” suferite de aceştia dacă e să le compari cu sacrificiul supraomenesc absolut conştient şi smerit al acelei generaţii uitate de români absoluţi.

Noi am uitat să murim pentru Ideal.

 

P.S. “E important să ne cunoaştem sfinţii, eroii, elita intelectuală, ca să ne vindecăm de toate complexele şi ca să recunoaştem drumul pe care trebuie să mergem.” (Horia Brad – Revista Rost)

Un exemplu de românism autentic

Sfîntă ni-i casa cu focul ei veșnic din vatră,

Sfîntă ni-i casa cu pragul ei tare de piatră,

Sfîntă ni-i casa din leagăn de dor ce coboară,

Sfînta ni-i casa ce crește fecior și fecioare.

Securitatea alimentară – componentă de bază a suveranităţii

Conceptul de securitate este deseori abordat în mod greşit doar la nivel militar şi politico-militar. Multidimensionalitatea acestui concept include deasemenea securitatea demografică sau alimentară, energetică sau cea a mediului. Toate aceste componente garantează în egală măsură caracterul suveran al oricărui stat. Dacă pornim de la premiza că rostul unui stat este acela de a asigura dăinuirea neamului care l-a creat şi care locuieşte în limitele sale teritoriale, este uşor să observăm cum creşte importanţa altor componente ale securităţii decît cea militară. Securitatea alimentară are, astfel, un rol deosebit în contextul păstrării suveranităţii statului.

În cele ce urmează vom încerca să analizăm relaţia „hrană – stat” şi să demonstrăm veridicitatea afirmaţiei „dependenţa alimentară este direct proporţională cu lipsa suveranităţii”.

În mod straniu de fals s-a promovat de-a lungul ultimului secol faptul că un stat agrar este un stat înapoiat, iar unul industrializat este unul dezvoltat şi puternic. Reproşa cineva la un moment dat că termenul „industrializat” este sovietic şi, respectiv, depăşit, iar termenul mai potrivit ar fi cel de „dezvoltat”, dar vom păstra, totuşi, această formulă, care exprimă mai bine situaţia reală. Nu negăm faptul că statele industrializate sunt mai bogate şi posedă din plin atributul comodităţii, dar acesta nu este un criteriu de separare în bune şi rele statele agrare şi cele industrializate. Vom observa în următorii ani că statele cu o agricultură bine pusă la punct vor fi mult mai viabile decît celelalte, în contextul unei crize alimentare tot mai pronunţate.

Urbanizarea a adus după sine o intensificare a schimburilor comerciale şi o creştere a poftei de profit, indiferent de mijloace. Aceasta s-a făcut pe seama degradării controlate (!) a mediului rural, iar argumente sunt suficiente. De exemplu, unele rapoarte de specialitate indică faptul că „ajutoarele acordate sectorului agricol s-au diminuat cu 83% în ultimii 30 de ani, fiind favorizată agricultura la nivel extins. În timpul acestui proces, micii fermieri au fost neglijaţi”. Motivul intim al acestui fenomen este destul de simplu: masele dependente (de gaz, de electricitate, de apă, de alimente) sunt mai uşor de controlat decît cele care îşi pot asigura de sine-stătător satisfacerea necesităţilor vitale. Mai simplu spus: poţi hrăni masele – ele te urmează. Or foamea produce tensiune şi destabilizare la nivel socio-politic.

Catastrofa mediului rural şi, implicit, a siguranţei alimentare s-a produs, printre altele, din cauza lipsei unor programe pentru dezvoltarea agriculturii, acaparării fermelor de către marile corporaţii, înghiţirii micilor producători de către super-market-uri, etc. Acest fenomen s-a înregistrat în ţările industrializate, iar modelul lor este exportat în statele aflate „în tranziţie” şi în cele „subdezvoltate”. Este uşor de observat tendinţa actuală, în Moldova de exemplu, de concentrare a unor terenuri mari în mîinile unui proprietar privat; tendinţă care lichidează din start orice concurenţă sănătoasă din partea unor mici producători, ceea ce produce în final un centralism economic de tip oligarhic. Aici putem vedea o paralelă extrem de interesantă între deţinerea pămînturilor de către statul – partid (în perioada sovietică) şi deţinerea pămînturilor de cîţiva proprietari gigantici (în sistemul capitalist) care acţionează, şi unii şi alţii, în vederea obţinerii de profit şi nicidecum în realizarea interesul naţional.

Trebuie să reţinem că securitatea alimentară are cîteva componente definite după criteriul social şi cel economic. După criteriul social identificăm în calitate de componentă de bază: cultura alimentară. Aceasta, evident, diferă de la popor la popor, în funcţie de amplasare geografică, acces la resurse şi, respectiv, tradiţii culinare. După criteriul economic observăm trei componente importante şi anume:

• Obţinerea materiei prime

• Procesul de fabricare a produsului finit

• Distribuţia, care constă în depozitare şi vînzare (preţ şi distribuţie uniformă pe teritoriu)